INDONESIA - o tara surprinzatoare! - V. Lombok

Ajungem la aeroportul international de la Mataram. Din tot Boiengul suntem doar cativa turisti, asa ca luarea bagajelor si a taxiului de la taxi counter (60000 Rp) dureaza doar cateva minute. Hotelul nostru este pe plaja Sengiggi (se citeste Senghighi), ne cazam si dormin, suntem franti de oboseala.

28.12.2008

Prima zi in Lombok. Hotelul este amplasat intr-un parc imens in care sunt bungalowuri dispuse dupa modelul unui sat sasak. Sasak este numele populatiei locale care are o limba locala diferita de restul insulelor. Populatia de aici este renumita pentru conservatorismul religios Islamism.
Parcul hotelului este atat de mare ca turistii inchireaza biciclete pentru al vizita , exista de asemenea o trasura traditionala.

Avem un beach bungalow care este format dintr-o camera cca. 20 mp cu baie si curte posterioara cu dus exterior. Punctul forte e terasa care da spre ocean cu mobilier de ratan si faptul ca avem in jurul nostru o gradina de peste 1000mp cu arbori si arbusti ecuatoriali. Din pacate nu vedem marea pentru ca localnicii au amplasat un food court, asa ca avem si facilitati de mancare la indemana, dar si un miros continuu de ulei ars, pe aici am observat ca prajesc si nu inlocuiesc uleiul de ajunge sa semene si sa miroase cu uleiul de motor.
Apa este foarte calda 29 grade, este curata nu are vegetatie sau fauna si este un recif la vreo 300 de metri care sparge valurile .
Azi fiind duminica, multi localnici au venit la plaja, fac baie imbracati, foarte putin si-au dat jos tricourile sau blugii. Starea de saracie se vede si din faptul ca folosesc camere de cauciuc in loc de colaci din plastic. Parea ciudat, dar existau doi indivizi care aveau improvizat un atelier de vulcanizat si umflat camere de cauciuc cu pompa. In schimb nu exista barci cu motor sau alte asemenea zumzaitoare care sa faca zgomote, exista doar oameni si ceva barci cu vasle pe care localnicii nu le folosesc.
Hotelul are jumatate de plaja rezervata si pazita de doi gardieni, localnicii nu au voie sa depaseasca semnele puse, dar sunt curiosi si vin mereu sa se plimbe prin fata noastra, maine o sa schimbam locul mai in spate intre palmieri pentru ca azi ne-am simtit ca la gradina zoologica, numai ca noi eram cei de dupa gratii.
Daca mergi in plimbare pe plaja fug copii mici dupa tine si incearca sa vorbeasca in engleza, asta ne-a dovedit ca de fapt localnicii doresc sa evolueze spre civilizatia vestica contrar islamismului fundamentalist.

A doua zi am descoperit un golf in partea estica a parcului unde apa e fara valuri si nici tipenie de turisti doar ceva localnici care pescuiesc dimineata si seara. Aici am inotat in medie de trei ori pe zi, cel mai spectaculos era la vremea inserarii cand cerul isi schimba mereu culorile.

Zilele la Lombok sunt linistite, dimineata ne trezesc pasarile din gradina si valurile marii. Facem sport: tai chi, alergari si inot, apoi luam micul dejun care e variat si la discretie dupa moto-ul “all you can eat”.
In zile senine de pe plaja se vede Muntele Augtung din Bali.
Deobicei stam in gradina de palmieri de la malul marii, citim, inotam si ne relaxam. Serile vizitam piata de artizanat, magazine de artizanat, supermarketuri facem plimbari pur si simplu sau luam masa la restaurantele care se gasesc de-a lungul strazii. Preturile in Lombok s-au dovedit mai mici decat in Yogyakarta si cursurile de schimb mai favorabile (1 eur = 15250 Rp).

Hotelul Senggigi Beach e situat pe o peninsula mica la capatul careia se formeaza valuri suficient de mari pentru practicarea surfului, am vazut multi localnici care practicau cu succes acest sport.

Indonezienii sunt prea multi, pe aici s-a practicat pana in 2005 (in acest an fundamentalistii islamici au detonat doua bombe in discoteci din Bali au murit cca 200 persoane) un turism de masa, veneau masiv americani, europeni si australieni. Acum a ramas infrastructura turistica nefolosita: sosele, agentii de turism, restaurante, piete de suveniruri, hotele, retele de transport a caror intretinere/conservare costa mult. Am vazut deja trotuare in Lombok inghitite de vegetatie, resorturi abandonate, restaurante deschise in care nimeni nu servea masa, microbuze care circulau goale si intrebau pietonii daca nu vor sa fie transportati etc.
Daca in cativa ani turismul nu-si revine la cote acceptabile, probabil toata forta de munca calificata pentru turism se va retrage in agricultura.
Peste tot am avut impresia ca vanzatorii sunt mai multi decat cumparatorii, toata lumea te acosteaza pentru a-ti vinde ceva. Iti vindeau pe plaja tricouri cu 30000 Rp pe care le gaseai la supermarket cu 15000 Rp.

Intr-o zi am mers pe jos pe strada principala cu intentia de a vedea un templu pe care din pacate nu l-am observat si am trecut de el, in schimb am vazut peisaje de vis. Inaintand mult in jungla pe sosea am vazut case de localnici sasaci, foarte modeste practic aveau un acoperis si o podea de cca 10 mp ridicata de la sol cam o jumatate de metru, podeaua era si pat, nu aveau pereti, dar bineinteles vindeau ceva la strada intr-un magazin improvizat si el. Intre casa si jugla era o portiune despadurita in care pasteau ceva vacute rosii mult mai mici decat vacile de pe la noi.
Pe strada se opreau motociclete si iti ofereau diferite marfuri: sireaguri de perle (probabil de plastic), medalioane, ceasuri de mana, fructe, masaj etc.
Ploaia ecuatoriala ne-a obligat sa ne adapostim sub prelata unui localnic. Era mic de tot, cam 1,40 m, numai muschi si cu o maceta taia bambus ca sa ancoreze prelata. Cu 3 rude si 6 pari de bambus, o prelata si ceva sfoara omul isi incropea o mica afacere la Soseaua Raja Senggigi - a doua zi de 1 ianuarie avea sa fie un mare trafic de motociclisti pe acolo-. Omul nostru cu maceta, se misca repede si in scurt timp cortul e ancorat gata sa fie mobilat. Cand trece prin spatele nostru se uita la noi si ne masoara din ochi, mai ales pe Dumitru care la 1,80 m pare un urias pe langa el. In timp ce asteptam sa se opreasca ploaia am observat si alti localnici care se ocupau cu munci cotidiene si am fost recunoscatori ca acest intermezzo de ploaie ne-a oferit ocazia de a vedea fapte autentice de viata.
Natura iti da tot ce ai nevoie. Ti-e foame? Jungla iti ofera fructe la discretie, asa ca nu e problema sau daca e prea cald te duci la pescuit. Casa e atat de rustica si mica cat patul nostru din bungalow. Ideea e ca localnicii nu au pretentii de la viata, o iau pur si simplu asa cum e!

Pentru seara de revelion, bineinteles ca staful hotelului s-a pregatit. Au delimitat o arie pe plaja cu gard de frunze de palmieri si au organizat petrecerea (500 000 Rp/pers) noi nu am participat stiind cum e. Au angajat o formatie locala de muzica rock si de la ora 7:00 pana la ora 1:00 au cantat la maxim, unde mai pui ca acelasi tip de muzica a fost si la hotelul vecin, uneori schimbau rock-ul cu muzica house, mai erau si mii de localnici pe plaja care faceau galagie, multi se holbau peste gard la petrecerea albilor, nu stim ce ar fi putut admira pentru ca in vacarmul muzicii, pe ringul de dans se zbenguiau cativa tineri (mai bine zis cateva fete), in rest mancare cat incape si bautura.

Noi ca si anul trecut am servit o sampanie (adusa cu grija din tara) in parcul resortului pe un balansoar. Inca de la ora 11.30 sasacii nu aveau rabdare si au inceput sa celebreze venirea anului 2009 au tras cu artificii cam o ora. Artificiile erau de marime medie.
Chiar la ora 0.00 Cristina face cativa pasi de pe balansoar pentru a vedea mai bine artificiile si era sa calce 2 serpi unul lung de vreo 2 m gros cat mana si unul mai mic probabil era puiul, ne-am prins ca suntem totusi in jungla si sa fim atenti pe unde calcam, serpii au fost deranjati de zgomotul puternic al statiei de amplificare si al artificiilor si se tarau zapaciti de colo colo. In alte seri am vazut multe broaste de diferite marimi sau invazie de fluturi sau alte insecte .

Azi 02.01.2009 e foarte cald dimineata, stau pe terasa bungalowului si scriu in jurnal. In timp ce scriu un spectacol mi se desfasura in fata fara sa-l observ de la inceput. Cum am mai scris in fata bungalowului avem un parc de cca 1000 mp cu palmieri si cocotieri inalti de 30 m si acum au venit –coconut climbers- sa curete copacii de nuci si sa taie frunzele uscate. Echipa e formata din trei sasaci, unul care urca ca o maimuta avand picioarele legate cu o franghie de care se ajuta la catarat si in acelasi timp trage dupa el o cordelina cu care lasa jos ciorchinii de nuci de cocos. Altul ramane jos si tine de cordelina, al treilea aduna nucile si agale le duce langa gard probabil le valorifica la localnici. Bineinteles au pus o placa pe trotuar ‘’Atention please ! coconut climbers in progress’’ e riscant totusi sa-ti pice o nuca de cocos de 3 kg in scafarlie.
Altadata am vazut cum personalul de serviciu al hotelului valorifica catre localnici peturile si alte deseuri lasate de turisti, acceptand in schimb diferite fructe, seminte sau bani. Se pare ca societatea este foarte bine structurata, existand pentru fiecare lucrul potrivit.

4.01.2009
Zilele la Senggigi Beach trec mai repede decat imi doresc. Sunt zile linistite si armonioase. Sunt atat de detasata incat nu ma pot gandi la “acasa”, decat ca la un loc dintr-o alta lume.
Cred ca trebuie sa fii facut candva un lucru bun ca sa merit sa gasesc un astfel de loc si mai ales sa am si norocul sa vin aici.
Ma bucur ca am reusit sa termim Baghavad Gita pe care visam sa o citesc de cand am aflat ca Mircea Eliade a stat in India si a invatat limba sanscrita pentru a o citi in original.
Asa cum a subliniat si el este una din cartile fundamentale ale omenirii care transmite informatii extreme de pretioase, dar trebuie sa fii pregatit pentru lecturarea ei.
In ultimile seri am stat si am urmarit apusul de soare. Pe faleza de langa hotel se aduna multa lume localnici si turisti pentru a vedea si fotografia apusul. In Lonely Planet autorul spune ca unul din lucrurile care nu trebuie ratate in Indonezia este apusul soarelui la Senggigi. Are dreptate! Cred ca si cel mai talentat pictor ar gasi cu greu culorile potrivite pentru a reda evenimentul. A uitat sa spuna si de frumusetea gradinii de cocotieri, dar adaug eu aceasta!

Cred ca in cele 10 zile petrecute in Lombok am atins maximul de confort si vacanta, iar aceasta locatie este pana in prezent pe locul intai. Ramane de vazut ce vom gasi in Bali.

Dimineata Dumitru se trezeste la 6:00 face joggind pe plaja si inoata pana la 7:00. Cand soseste eu inca dorm si dupa ce face un dus, invariabil ia laptopul (gadgetul mult criticat) si nu se mai desparte de el pana la 9:00 cand mergem la masa.
Am trait ceea ce am visat, bungalawul creeaza impresia de casa situata langa mare, plimbari prin parc si oras, inotat in mare, citit. Chiar si cand ploua, atmosfera e ireal de placuta. Unde mai pui ca intre timp sotul meu a devenit dramaturg, scrie o scena de teatru petrecuta in biroul de logistica a unei banci, e ocupat pana peste cap si nu are timp sa fie ciufut. I-am propus sa schimbe meseria si sa stam aici cat timp scrie si sa mergem la lansarile de carte acasa (voi accepta dupa ce mai voi consacra).

Azi 05.01.2009 in timp ce alergam pe plaja am observat ca se formau instantaneu valuri foarte mari. Alergam cu picioarele prin apa mica cand deodata un val puternic de circa 1,5 ma prinde pana la brau, eu fiind obisnuit ca in acel golf sa fie apa linistita. Ulterior am privit marea si am vazut ca la cateva minute in acel loc se face cate un val mare cat un perete de 3 m lung de 100. Mi-a creat o impresie stranie de tzunami. Cand am ajuns la bungalow, Cristina mi-a zis ca a citit ca Oceanul Indian are valuri mari e imprevizibil si ca turistii trebuie sa stie ca inoata pe raspunderea lor, iata un nou mesaj pe care l-am ignorat din nou, dar oricum azi e ultima zi si vom pleca cu parere de rau ca parasim un asemenea loc.

Eu in schimb inainte de micul dejun am preferat sa fac ultimul tur prin marele parc al hotelului Senggjgi Beach care ramane un punct de referinta al vacantelor noastre. In mod categoric il recomandam cu caldura tuturor celor care cauta un loc linistit pentru vacanta lor.

La ora 10.00 am facut chek–outul si un jeep ne-a ridicat de la hotel sa ne duca la Ferry Boat. Am mers circa o ora prin Insula Lombok pana in port de unde pe o caldura mare am urcat cu chiu cu vai pe un ferry care facea naveta intre Lombok si Bali.
Aici am luat contact pentru prima oara cu conditiile precare in care circula marele popor indonezian. Ferry boatul era ruginit in multe locuri, probabil avea vreo 30 de ani, mergea incet 25 de km ia facut in 5 ore. Mult popor la bord, pana sa plece te agasau comerciantii, era o harmalaie ca-ti venea sa te dai jos, trebuia sa veghem permanent bagajele; deja multi le mangaiau, vorbim la propriu. Banchetele erau rupte si jegoase. Multi calatori stateau intinsi pur si simplu pe jos fara jena.
Cand am urcat ne tot invitau sa stam contra cost, in niste semisepareuri unde aveau niste saltele murdare pe care te poti intinde. Am refuzat, nu ne vedeam sa ne intindem pe asemenea suprafete. Am gasit o bancheta libera de 2 locuri in dreapta era un localnic care a ocupat 2 locuri si a dormit tot drumul iar, in stanga pe doua banchete de 4 locuri erau 2 austrieci care au venit in Indonezia a 6-a oara. Am vorbit un pic cu ei, spuneau ce frumoasa e insula Flores si ce scumpa a devenit Viena ca trebuie sa-si faca cumparaturile in alta parte, etc.
O scurta analiza a pasagerilor arata cam asa: 90 % localnici, 10 % turisti cu rucsacuri (backpackers) foarte tineri cca. 20-24 ani americani, spanioli si italieni care au plecat sa cutreiere lumea pentru a-si largi orizontul.
Austriecii nostrii era cam de varsta noastra ne intrebau cat am platit pentru excursie si cand au aflat s-au mirat. Excursia lor de 3 saptamani era mai scumpa decat a noastra si nu aveau cazare asa de buna. Cu haz au povestit ca la Senggigi au dormit intr-o camera asa de “modesta” ca au trebuit sa bea 5 beri ca sa poata sta pe pat.
Fara falsa modestie, dar noi eram singurii cu trolere din tot vaporul si cu siguranta eram printre putinii imbracati cu haine curate. Ce e interesant ca am vazut si albi, cei drept tineri care se complaceau in acelasi mod, aveau rucsacuri sau surfuri pe care le puneau sub cap si dormeau. Toata lumea arunca pe jos ambalajele. La un moment dat a inceput ploaia si marea sa faca valuri. Am vazut si cativa delfini, dar cine sa se bucure de peisaj ca mie Dumitru incepuse sa mi se faca rau, acuma nu stiu de la tangaj sau de la mizerie, nu-mi gaseam locul umblam de colo colo prin ferry. Unde mai pui ca boatul mergea singur, capitanul, un tip cu barba, dar care nu se deosebea cu nimc fata de calatori, cobora des in sala si vindea la tejghea probabil avea si el un business pe acolo.
Dupa ce a inceput sa ploua se prelingeau picaturi prin acoperis care ajungeau pe oameni si apoi pe podele si se scurgeau prin mizerie.
In sfarsit dupa 5 ore ajungem in portul Lembar-Bali de unde pentru mine Dumitru incepe un alt calvar de 2 ore si ceva de transport cu microbuzul. Nu stiu ce au soferii indonezieni, ca toti conduc sacadat. Microbuzul era plin ochi si a trebuit sa faca o cursa ocolitoare pe la Ubud unde ia lasat si pe austriecii pe care i-am intalnit in ferry.

Drumul prin insula ne-a familiarizat un pic cu atmosfera din Bali. In timp ce Dumitru suferea de rau de masina din cauza drumului care il indispunea, eu am observat peisajul, oamenii si localitatile care se perindau in viteza masinii. Suntem foarte inghesuiti, cei de la agentie au pus chiar si doua scaune in plus sa incapa toata lumea. Vecina mea e din Vietnam, Hanoi si calatoreste singura. Ciudat ca in toata masina erau 3 barbati: Dumitru, austriacul si un american, in rest erau fete care cu rucsacul in spate viziteaza lumea si stau in conditii nu chiar bune la “homestay”. Noi nici acum nu ne incadram in peisaj, dar vorba aia daca nu am reusit s-o facem la 20 de ani, e bine si acum.
Acum am inteles de ce Lonely Planet recomanda la acest tip de transfer firma Perama ca are servicii turistice bune! Ei cereau 350.000 Rp/persoana vapor de lux, noi am venit cu 150.000 Rp/persoana si cu un ferry jegos. Si iata ca de data asta pretul a facut diferenta. Oricum una peste alta a fost o experienta unica in felul ei si am avut si partea noastra de aventura ca in rest prea erau aranjate toate.
Pe la 8.00 ajungem la Sanur, de unde luam un taxi (130000 Rp) si dupa cca 35 km ajungem la hotel Bali Reef Resort, soferul nu stia unde e hotelul, dar s-a interesat de doua ori la localnici si am ajuns cu bine, el banuia ca hotelul este construit recent pentru ca nu a auzit de el.
Am calatorit 10 ore pentru cca 65 km. Pana la urma a fost o calatorie interesanta si ne-am bucurat ca nu am impartit spatiul de transport cu gainile asa cum am citit ca se intampla in alta parte in Indonezia.