INDONESIA - o tara surprinzatoare! - I. Plecarea

16.12.2008

Aceste impresii de calatorie sunt scrise live la fata locului in excursia de 30 de zile din Indonezia, pe un laptop format A5 pe care Cristina l-a cumparat, asa ca acest gadget s-a dovedit util.
Am scris acest jurnal ca sa ne amintim ceea ce am vazut si trait in Indonezia, dar in acelasi timp ne bucuram daca si alte persoane il vor citi cu placere.
Nu avem pretentia ca acest jurnal sa fie un ghid complet de calatorie, el reprezinta doar experienta traita de noi.
De ce Indonesia? Pentru ca intorcandu-ma de la Kuala Kumpur am visat ca ma plimbam undeva prin Indonesia si aveam parul impletit in coada. De atunci mi-am lasat parul sa creasca si am organizat aceasta excursie.
Indonesia este un arhipelag de 13500 de insule in emisfera sudica, cu o populatie de 240 milioane de oameni care vorbesc cca. 300 de limbi ce reflecta o mare diversitate etnica, limba oficiala fiind bhasa indonesiana. Religia oficiala este islamul, urmata apoi de budism, crestinism si hinduism, dar cum nimic nu este 100%, toate cultele religioase practica si vechiile convingeri si traditii locale, cum ar fi animismul.
Daca as fi pusa sa descriu in cateva cuvinte excursia din Indonesia ar fi cam asa: “o calatorie intr-o alta lume, in care in afara de marcile globalizate, totul e diferit: mentalitatea, atitudinea, cultura, convigerile si crezurile, mancarea si imbracamintea”.
Desigur cand am fost in Malaezia am vazut cartea Indonezia editata de Lonely Planet si Cristina a vrut sa o cumpere, dar eu am zis ‘’Lasa ca o cumparam de acasa’’ cu gandul ca poate nu o vom gasi si poate mai amanam deplasarile astea lungi macar odata la doi ani. Dar, te poti pune cu Cristina, cand s-a dus cu prima ocazie la Iulius Mall a cautat special cartea si a gasit-o la 100 lei, am spus ca e prea scumpa, atunci a cautat-o pe Internet si a observat ca e mult mai ieftina daca o cumperi in strainatate asa ca a luat legatura cu familia Lungu, prietenii nostrii din Canada, care veneau in tara in vara anulul 2008 care ne-au adus-o, dar abia in luna august, nu stiu cat a costat pentru ca ne-au facut-o cadou.
Imediat ce am primit cartea, Cristina a inceput sa faca traseul, nu am mai avut ce face, trebuia sa accept astfel ma imbolnveam la caile respiratorii ca in Thailanda cand nu am acceptat mirosul de duran.
Cand s-a dus la agentia AEROCENTER a aflat ca nu mai sunt bilete de avion pentru decembrie- ianuarie, am rasuflat din nou usurat, dar prin cautarile asidue ale Adinei am fost anuntati a doua zi ca e posibila plecarea dar pe ruta Cluj-Bucuresti-Paris-Doha (Qatar)- Dempasar (Bali) si retur Dempasar-Atena-Bucureti-Cluj. M-am ingrozit, pe langa ca drumul cel mai scurt prin Istambul–Bahrain-Bankok-Bali mi se parea oricum lung, mai merg si pe la Paris. Mi s-a mai spus ca e totusi ieftin transportul si m-am mai linistit. De la Cluj la Bucuresti, am preferat sa luam trenul pentru a nu risca sa nu decoleze avionul din Cluj din cauza cetii sau alte motive si sa ratam toata excursia.
Acum cand scriem acest pasaj suntem in aeroportul Charles de Goule din Paris. Se pare ca drumul pana aici a fost deja prea plin de peripetii si ne intrebam ce va fi la urmatoarea escala la Doha.
De la Cluj la Bucuresti am calatorit la vagon de dormit, a fost bine, am pus alarma telefonului sa sune la 5.45, trenul urma sa ajunga la Bucuresti la 6.53. Deci ne trezim, ne facem toaleta luam bagajele si la 6.45 ne uitam pe geam era inca noapte si se vedeau cladirile unui oras, tragem bagajele pe hol sa fim primii la coborare, cand sa iesim insotiorul de vagon ne intreaba mirat daca vrem sa coboram cumva la Ploiesti, -Ce Ploiesti D-le noi vrem la Bucuresti, -Bine, bine dar ce se vede e Ploiestiul pentru ca trenul are intarziere 1 ora. Pe scurt, trenul cu care am calatorit de la Cluj la Bucuresti a lovit ceva – conductorul a zis un caine, mai tarziu pasagerii au zis ca o masina, cert e ca trenul a intarziat o ora si exista riscul sa pierdem avionul. Cand sa intram in triajul Bucuresti trenul spre disperarea noastra a mai oprit de doua ori, colac peste pupaza un pasager ne calculeaza timpul ramas si ajunge la concluzia imposibila ca vom pierde categoric avionul, ne tot sugera ultima sansa sa sarim din tren cu bagajele sa traversam mai multe linii de cale ferata sa gasim o gaura in gard si sa iesim in Soseaua Grivita am renuntat la aceasta idee nebuneasca pentru ca aventura-aventura, dar sa o faci in Romania tara ta! Insotitorul de vagon tot dadea telefoane sa afle cand intram in gara, chiar gasise o cunostiinta in tren care sa oferit sa ne duca cu masina la aeroport, am renuntat ca avea masina parcata prea departe de gara si am fi pierdut timp pretios.
In sfarsit ajunge trenul in gara, de pe scari deja strigam Taxi, taxi catre oamenii care erau in asteptare la usile vagoanelor, nu erau taximetristi ca altadata ne dam urgent jos alergam pe peron cu trolerele dupa noi (in sfarsit am vazut-o si pe Cristina alergand), lume multa care cu papornite care cu sacose nu-i puteai depasi, ajungem la capatul trenului cand vedem un taximetrist rechin care ne asigura ca va ajunge totusi la avion, mai aveam o ora pana la decolare.
Soferul a avut fler si a ales o ruta care nu era aglomerata la aceea ora, a mers pe contrasens, a facut depasiri neregulamentare si a mers pe linia de tramvai, noi insa eram siguri ca o sa pierdem cursa de Paris.
Dumitru se gandea unde anume ne vom petrece concediul in tara, desigur asta nu excludea scrierea jurnalului de calatorie imaginar in Indonezia….
Ajungem la Casa Scanteii cand soferul ne spune ca trebuie sa avem putin noroc, intrucat cu o zi inainte a stat in coada doua ore la trecerea peste podul Baneasa. Cristina a telefonat la Aerocenter sa vedem ce se poate face, ulterior soferul de taxi ne-a dat un numar de telefon de la Tarom si am vorbit la Check-In sa ne astepte, au spus ca ne asteapta pana la ora 9.00, din timp in timp soferul ne informa, pe minute in cat timp preconizeaza sa ajungem, am avut noroc pe podul Baneasa nu era aglomeratie decat pe sens invers asa ca ajungem la 8.40 mai repede de ora 9.00. Ajunsi la in aeroport constatam cu stupefacatie ca avionul de Paris intarzia 50 minute. Pana la Paris am calatorit 3 ore, iar adevaratul motiv pentru care s-a intarziat, in bunul stil romanesc nu-l vom afla niciodata, ne-au spus ca e traficul aglomerat la Paris, alta data s-a comunicat ca e ceata. Raspunsuri diferite ca in cazul trenului.
In sfarsit ajungem la Paris pe aeroportul Charles de Gaule ne deplasam cu shuttle -trenul la Terminal 1 de unde facem chek In pentru Doha. Aici chiar in timp ce luam ticketele am fost anuntati ca trebuie sa evacuam terminalul pentru ca s-a identificat un bagaj parasit, posibila bomba si ne-au scos afara in frig, noi vedem bagajul parasit, dar nimeni nu facea nimic cu el. Dupa vreo jumatate de ora ne-au lasat sa intram din nou. Modul de actiune al oficialitatilor franceze lasa mult de dorit. Se miscau de colo colo, fara sa actioneze cu o lentoare de arabi.
Sincer am fost dezamagiti si de aeroport -mare-mare, dar uzat moral, oricare din aeroporturile din Asia arata mai bine. Lipsurile erau multe: iluminat slab, suprafete de beton neplacate, francezi cosmopoliti galagiosi sau plictisiti si preturi mari. Noroc ca nu stam mult.

INDONESIA - o tara surprinzatoare!- II. Calatoria cu Qatar AIRLINES

17.12.2008

Qatar Airlines isi merita pe deplin renumele, multa ambilitate, servicii ireprosabile, conditii bune de calatorie si mancare foarte buna si multa.
Zborul pana la Doha a durat 6 ore 40 min, dar a fost placut, timpul a trecut repede cu 2 mese servite si Oryx multiplex: filme, muzica, TV in direct, documentare.
La Doha am ajuns cu intarziere, nu stim de ce, dar intarzierile sunt la moda zilele acestea, asa ca nu apucam sa vedem nimic din aeroport in afara de Transit Area ca ne suim intr-un Airbus 330 pentru inca 11 ore 30 min de zbor. In avion aflam ca avem escala si la Kuala Lumpur. Probabil ca daca stiam am fi zburat direct din Kuala la Yogyakarta si n-o mai coteam prin Bali.
Trebuie sa fi extrem de motivat ca sa rezisti, calatoria e intradevar lunga. La un moment dat aveam senzatia ca facem o calatorie interplanetara care nu se mai sfarseste. Oricum filozofic vorbind e indiferent unde iti petreci timpul singurele clipe adevarate sunt cele de extaz sau fericire, restul e la fel ori o adormire a creierului ori o agitatie continua.

INDONESIA - o tara surprinzatoare! - III.Prima Sosire in BALI

Sosim in Denpasar Bali era dimineata, oboseala nu mai exista ca prin farmec. Din avion se vedeau deja campurile cultivate pe insula care pare incredibil de verde. De fapt e normal dat fiind locatia ecuatoriala cu clima calda si umeda (mai vazusem asa ceva in Malazia anul trecut).

La aeroport schimbam euro in rupii (1 eur =15000 Rp, 1 usd =10400 Rp), luam un prepaid taxi de la taxi counter (45 000 Rp). E o metoda civilizata de calatorie care impiedica smechereala soferilor de taxi si au pret unic functie de destinatie. Hotelul nostru Discovery Kartika e la 5 km de aeroport in zona Kuta Beach e surprinzator de frumos si elegant. Somn de voie, aveam totusi 36 de ore de calatorie la bord.

18.12.2008

Dimineata ne trezeste cantecul pasarilor, noi am recunoscut papagalii care cantau chiar melodios. Camera noastra da spre gradina interioara cu piscina a hotelului.

Cum plecam azi de aici am hotarat ca inainte de micul dejun sa facem un tur complet. Vedem plaja, altarul hotelului (in Bali, la fel ca in Thailanda fiecare casa are un altar propriu unde se aduc ofrande pentru norocul fiecarei zile), piscinele si holul hotelului.

Fiind la ecuator holul, receptia si restaurantul sunt spatii deschise si pentru ca Bali e insula artistilor sunt multe sculpturi si tablouri.
Inainte de plecare in hotel ne opresc doi bucuresteni care ne-au auzit vorbind romaneste, vin in Bali de 8 ani si stau cam 3 luni-un vis, nu-i asa ? Ei ne povesteau ca au vizitat Yogyakarta si au fost impresionati de un hotel cu atmosfera de epoca deosebita si ne recomanda sa luam masa acolo, verifica ei in jurnal si ce crezi- e chiar hotelul la care aveam noi rezervare, Grand Mercure Hotel. Ne-am simtit norocosi !

Mai stam putin, dar din pacate timpul aici a expirat si ne indreptam spre aeroport (50 000 Rp) de unde zburam cu Garuda Airlines spre Yogyakarta.

Soferul ne spune pe drum cat de putini turisti vin aici de la atentatul cu bombele din 2005 (nu mai punem bomba din 2002) si ca se teme ca va da faliment daca continua tot asa. La iesirea din aeroport pentru cursele interne se plateste taxa de iesire din Bali (30 000 Rp /pers).

INDONESIA - o tara surprinzatoare! - IV . YOGYACARTA-metropola indoneziana

Ajungem la aeroportul din Yogyakarta- pe scurt Yogya, urmeaza acelasi scenariu -taxi counter- (50000 Rp)- hotel.

Stam la Grand Mercure Hotel, din lantul francez Accor, un fost palat care isi pastreaza atmosfera si farmecul.

Azi am umblat toata ziua, ne-am plimbat sa ne acomodam cu orasul si sa rezervam bilete la avionul de la Surabaya la Mataram (in insula Lombok - incredibil costa doar 36 USD / persoana) si la excursiile din insula. Preturile sunt mici la toate excursiile: Borobodur 175000 Rp/pers (60 km), Solo 200000 Rp/pers (200 km), Muntele Bromo 400000 Rp (400 km inclusiv o cazare la hotel cu mic dejun), Platou Dieng 175000 Rp/pers(200 km), Prambanan 100000 Rp/pers (20km) inclusiv spectacolul de balet traditional Ramayana. Toate la un loc costa in jur de 200 dolari. Vizitarea incepe de maine si avem un program destul de strans.

20.12.2008
Dimineata incepe cu vizitarea templului de la Borobudur- templu budist vechi din sec VIII facut din roca vulcanica si parasit nu se stiu motivele fiind redecopertat abia in epoca moderna de englezul Raffles care a fost guvernatorul Indiilor de Est. Acum este monument UNESCO e foarte frumos si impunator. Ne-a impresionat, am stat cam 2,5 ore, timp in care am respectat ritualul si am parcurs in sens orar fiecare nivel al templului. In sine templul are forma patrata si fiecare nivel are semnificatia sa: I atasamentul finite umane fata de simturi si materie, II reprezinta palierul omului care este intelectual si isi pune probleme existentiale si III omul iluminat care nu are atasamente materiale.
Pe terasele superioare 3 la numar sunt stupele 32, 16, 8 si statuile lui Buddha aflate in meditatie vesnica. Fiecare statuie functie de punctul cardinal spre care e indreptata face o mudra specifica.
Deci stam pe terasa de la Borobodur si ne acosteaza cativa de studenti,

ne inconjoara pur si simplu numai ca sa vorbim engleza cu ei sa se perfectioneze, au fost foarte simpatici ce e interesant ca unul dintre ei avea un carnetel in care turistul nota numele si eventual adresa de e-mail si am observat ca era un nume romanesc chiar deasupra si l-am intrebat pe baiat cine a scris si a raspuns ca un roman, dar noi nu l-am vazut. Oricum era a doua pereche de romani care puteam sa-i intalnim (am mai intalnit 2 in Dempasar-Bali) asa ca ne gandim ca incep sa circule si romanii prin lume.

Coboram treptele inalte ale templului adevarata incercare pentru Cristina (Ce vorbeste Nemes? erau scari foarte inalte si pentru el si pentru mine de cca. 0,8 cm, ele simbolizeaza efortul care trebuie depus ca sa ajungi la nirvana) si musai iesim pe intrarea din nord ca sa pastram ritualul si parcurgem parcul care tine pana la parcare. Mai trecem printr-un imens bazar, ne recuperam soferul si plecam spre la Ketap Pass -munte vulcanic, din pacate era ceata si nu am vazut prea departe peisajul.
Seara am fost la un teatru de papusi deosebit -Shadow Puppets Show- pacat ca nu am inteles limba oricum era transpunerea pe scena a epopeei Ramayana. Am vazut acolo simplitatea artistica in toata splendoarea ei.

Puteai sa te asezi in fata sau in spatele scenei sa vezi cum lucreaza artisti oameni simpli. Trupa era alcatuita dintr-un papusar, coristi si muzicieni care cantau la gamelan-instrument traditional indonezian.
Din pacate nu am avut cu noi camera video asa ca avem doar poze si putin film pe telefon.

21.12.2008

Acum aici e ora 21:21 suntem in holul hotelului Grand Mercure din Yogyacarta, e putin spus hol pentru ca jumatate este in aer liber. Stam pe o banca, iar in fata noastra este o fantana arteziana cu sase statui stil roman, in hol exista un pian la care se canta, chiar in momentul acesta maestrul a luat pauza si s-a asezat pe o banca langa noi si trage la o tigara.
Azi a trecut intr-un mod relaxant, am stat la piscina si am iesit in oras.
Orasul Yogyacarta prin excelenta este un oras cultural si universitar, sunt multi artisti, canta si danseaza pe strada, au expozitii de pictura in diferite stiluri: batikuri pictate, picturi pe matase sau bumbac impregnate cu ceara de rezista la lumina soarelui si pot fi si spalate.
Am cumparat si noi un batik pictat cu fata dubla si am intrat prin malluri.

Diferenta dintre clasele sociale e atat de mare. Langa cladiri sunt standuri de mancari mizere sau dorm oamenii pe jos pe cartoane.
In schimb tineretul se plimba pe motociclete, suntem uimiti cati pot fi si cum se strecoara atat de abil prin trafic. Sa speram ca ei au asteptari mai mari si vor aduce cu ei o schimbare in bine.

Intre timp maestrul s-a asezat din nou la pian si ne canta din repertoriul Kenny G,
Revenim.

Yogya in sine nu e grozav, am vazut si parti frumoase si saracie lucie- oameni dormind pe strada, dar si locuri frumoase, Kraton- palatul sultanului din Yogya si malluri.

Aici gradul de ocupare al muncii e foarte mic, la tot coltul e cineva care face un lucru marunt, hotelul e plin de lucratori, vreo trei stau la intrare se fac ca verifica masina de bombe sau arme, urmeaza inca vreo trei care iti deschid usa , la receptie iarasi vreo trei si tot asa. Practic de cate ori parasesti camera ne urmareste camerista/cameristul si intervin discret fac curatenie daca e cazul, oricum iti aranjeaza patul si iti schimba prosoapele.
Orasul e un furnicar de motociclisti, e poluare mare si zgomot. Am vazut si o demonstratie anemica a biciclistilor impotriva poluarii. Deocamdata javanezul este nedeslipit de motocicleta lui japoneza de mica putere. Nu am vazut in schimb nici o motocicleta de gabarit mare de genul Harley Davidson. Exista transport in comun cu autobuze mai mici si statii amenajate, dar nu l-am utilizat pentru ca era impropriu.

as pe distante scurte te poti deplasa cu bicicletele cu trei roti un fel de drisca sunt multe si se numesc becak- simbolul orasului, practic esti tras de maneca la tot pasul sa te urci in ele. Am fost odata, dar ni s-a parut ciudat sa pedaleze cineva in locul tau, noi fiind mai activi din fire si iubitori de mers pe jos.
Am mai vazut o demostratie pasnica a celor din Papua care in costume specifice cu arcuri si pene in cap cantau si demostrau pe strazile Yogyiei, pentru iesirea trupelor militare indoneziene din Papua.

Cand demostrantii au ajuns la Kraton –palatul sultanului- s-au asezat in cerc si au inceput sa cante probabil cantece patriotice, oricum pareau triste. Ghidul care era cu noi la palat ne-a insotit pana langa ei, spunea ca e datoria lui sa nu patim ceva, de fapt voia bacsisul si sa aranjeze un transport cu drisca la o expozitie de artizanat picturi pe baticuri apartinand sultanului, de unde de fapt nu am cumparat nimic desi merita, ne-a indispus insistenta localnicilor de a vizita diferite expozitii de arta mai mult sau mai putin autentice. In schimb papuasii ne-au placut, desi pareau mai primitivi.

22.12.2008

Azi avem in program excursia la Dieng Plateau, cum plecarea e la ora 7:00 ne trezim devreme, luam micul dejun, iar la 7 fix se prezinta ghidul la receptie. E un om maruntel, dar tare simpatic. Ne da informatii generale despre Indonezia. Aflam ca Jakarta (capitala Indoneziei) are o populatie de 21 milioane ziua si 16 milioane noaptea , diferenta fiind navetistii . Yogya are 4 milioane de locuitori , peste 100 de universitati, iar insula Java 140 milioane locuitori. Stratificarea populatiei reflecta a doua problema cu care se confrunta Indonezia: saracia. Clasamentul e cam asa: 1% bogati, 52 % clasa mijlocie si 47% saracie si cand spun saracie spun oameni fara case care dorm pe strada. Pe primul loc se afla instabilitatea politica. Aflam ca sunt 34 de partide politice si ca fiecare are steagul ei. In iunie 2009 vor fi alegeri si deja sunt in campanie electorala am vazut multe afise stradale si diferite steaguri de partid afisate pe acoperisurile caselor, de asemenea am aflat ca presedintele actual are partid, nevasta alt partid si fiica lui altul toate sunt in opozitie asa ca nu conteaza cine castiga alegerile puterea ramane in familie. Pe aici fiecare isi exprima astfel optiunea politica, spiritele se incing si se pare ca politica se face aici cu mult prea multa pasiune.
Ghidul Hari ne spune ca aici nu exista protectie sociala sau asigurari de sanatate. Toti angajati care au sub 100 USD pe luna nu platesc nici un fel de impozit si electricitate. Cei care au salarii mai mari platesc impozite.
El personal spune ca de 4 ani de la atacul terorist din Bali au ramas fara turisti si ca a trebuit sa se ocupe de cultivarea pamantului ca sa poata supravietui. Cultiva si cand are turisti, lasa agricultura si isi reia ocupatia de ghid. Este specializat pe turistii japonezi, care nu prea mai vin, asa ca merge si pe limba engleza. Cel mai mult ii plac excursiile de traking care insa nu se pot fac in aceasta perioada a anului.
Din vorba in vorba ajungem la plantatiile de ceai, cumparam ceai la prima mana si mergem mai departe. Cu insula Java natura a fost foarte generoasa, e atat de frumos ca ti se taie respiratia, nu stii ce sa admiri, iar terasele cultivate cu orez sunt extraordinare. Ne dorim in viitor sa venim sa stam intr-un sat e atat de arhaic si pitoresc. Pe aici nu prea sunt turisti albi asa ca suntem vedete toti vor sa vorbeasca sau se fotografieze cu noi.

Drumul pare un nesfarsit montaigne rousse, urca si coboara cu pante abrupte, urmarind varfurile peisajului vulcanic. Oricum e ceva inedit !
Ajungem in orasul Wonosobo si ne oprim la Pasar- piata locala.

in piete asiatice, aceasta e unica in felul ei datorita faptului ca e autentica pentru localnici, turisti fiind aici pasari tare rare. Aici am vazut in realitate expresia jeg de doua degete practic nu exista cosuri de gunoi totul se arunca pe jos, ghidul ne-a spus ca seara se strange gunoiul, dar de spalat nu se spala, din cauza asta jegul avea vreo 2 cm inaltime (intradevar cand ne-am intors seara am vazut ca gunoaile erau stranse).
In piata vedem fructe, cateva din ele le-am mancat la hotel cu nume ciudate: hairy fruit, snacke skin fruit, jack fruit.
Ca o curizitate vedem diverse condimente, soia la baton si fasole care are pastai de peste 20 cm lungime si are un miros extrem de puternic.

Ciudat e ca vinetele lor sunt mai mici si au o culoare alb mov. Cand ajungem la sectorul carne suntem socati de-a dreptul. Nu cred ca am mai vazut undeva un mod atat de rudimentar se vanzare a carnii, puii si pesti stau trantiti pe mese de beton fara cea mai mica masura de securitate sanitar veterinara la o caldura de peste 30 grade.

Dupa 3,5 ore de mers ajungem la Dieng Plateau.

Peisajul e rupt din rai, ne place tare mult. Din pacate sus la peste 2100 m ne plimbam printre nori si vizibilitatea nu e prea buna, dar si ce am vazut ne-a impresionat. Curios este ca aici populatia de la sate o duce mai bine decat cea de la oras. La sate pe langa peisajul de vis casele sunt chiar dragute si oamenii de aici sunt foarte harnici. Toti muntii din jur sunt terasati si fiecare metro patrat este valorificat la maximum. Plantatiile sunt de legume, cartofi, ceai, orez. Se recolteaza de 3 ori pe an -asta da productivitate! Cele mai intinse culturi sunt cele de cartofi care se si exporta. Ceva similar am vazut in Camerun Highlands – Malaysia, dar nu de amploarea Diengului.
Platoul Dieng, in traducere deasupra zeilor (ce ce s-a dovedit adevarat), e un platou situat la cca. 2100 m si pe langa fermele agricole care iti arata ca poti obtine orice cu munca si abnegatie are ca atractii turistice ansamblul de temple hinduse din sec VIII d.c., craterul vulcanului inca activ si lacul colorat.
La templele lui Vishnu, Shiva si Brahma ghidul ne explica simbolurile si semnificatiile altarului interior si a procesiuni.
Il intrebam de convingerile sale religioase, ne raspunde asa: parintii sunt hindusi, iar el musulman, dar practica alaturi de tatal sau dimineata meditatia si canta mantre, mai bea si vin asa ca e un musulman ciudat. De fapt in Java nimic nu e rigid, exista hinduism javanez, budism javanes si islamism javanez, caci riturile vechi javaneze se regasesc in toate practicile.
Am urcat apoi pe varful unui vulcan active, un peisaj lunar din care ieseau aburi fierbinti de sulf pe un versant, iar pe celalat fierbea literalmente noroiul. Mai apoi am fost la un lac cu o apa verde-gri fara vegetatie sau fauna, apa fiind cu sulf si care isi schimba culoarea functie de vreme, atunci era in nuante de verde.
Toata excursia a durat cam 8 ore. Ajungem la hotel, verificam mailurile si iesim la masa, azi mancam la Mallul Matahari. Nu indraznim sa mancam pe strada ca este tare multa mizerie si nu vrem sa riscam, am vazut conditiile lor improprii de preparare si spalare a vaselor.

23.12.2004

Azi avem o zi mai relaxanta. Dimineata suntem liberi, urmand ca de la ora 14.00 sa mergem la Prambanan sa vizitam templele hinduse, iar de la 19:30 sa vedem spectacolul de balet Ramayana.
Pana atunci stam la piscina citim fiecare cate o carte buna (Bhagavad Gita si Intelepciunea Eneagramei), timpul trece repede, facem si poze si filmari prin hotel.
La ora 14.00 vine ghidul dupa noi, de data aceasta avem si companie turisti olandezi si ajungem la Prambanan dupa cca. o jumatate de ora de drum.

Templele de aici situate intr-un parc imens au fost construite in sec. VIII din roca vulcanica ceea ce explica culoarea neagra, din pacate secole de-a randul au fost sub apa , iar dupa ce au fost redescoprite si restaurate a fost un cutremur care le-a afectat destul de serios. Chiar si acum templele sunt in proces de restaurare.
Ansamblul de temple e foarte impunator si se compune din 5 temple: ale lui Nandi, Angsa, Vishnu, Shiva si Brahman, pe peretii sunt basoreliefuri din Ramayana si Mahabharata.

Aici intalnim mai multi turisti albi, dar tot nu sunt multi. Desigur si aici sunt localnici care doresc sa-si fotografieze copii cu noi. Le satisfacem cerinta cu placere.
La o mica plimbare distanta se afla inca un grup de 3 temple, Lumbung, Bubrah si Sewu, pe care le vizitam.
In parc intalnim turme de caprioare si cerbi, foarte frumoase si blande.

La ora stabilita ne intalnim in parcare cu restul turistilor si suntem dusi la Teatrul Trimurti unde vom vedea Ramayana care aici e o epopee nationala, totul e impregnat de ea si o regasesti oriunde. La spectacol participa multi localnici, doua laturi sunt ocupate de elevi sau studenti locali veniti sa vada spectacolul.
Baletul in sine respecta actele principale ale epopeei, balerini sunt foarete buni, tineri si costumati exotic. Musica e asigurata de orchestra de gamelan.O adevarata desfatare! Am vrea sa-l mai vadem inca o data. In cateva cuvinte epopeea Ramayana este urmatoarea: lupta dintre bine si rau respectiv dintre Rama si Rawana.

Acesta din urma o rapeste pe printesa Shinta, sotia lui Rama si de aici povestea cu oastea de maimute condusa de Hanuman, maimuta alba, care se razboieste cu uriasii lui Rawana. Ca orice poveste avem un happy end, Rawana este omorat, iar Rama si Shinta traiesc fericitii pana la sfarsitul vietii.

La ora 22.00 se termina spectacolul ne ducem la masina care ne astepta si ne intoarcem la hotel.

24.12.2008

Ora 7.00, ghidul Hari ne preia pentru excursia la Solo. In fata hotelului ne astepta o masina mica cu sofer si ghid, practic avem o private trip din cauza cu nu erau si alti solicitanti. Orasul Solo cu 2,6 milioane de locuitori este situat la 65 km de Yogya, are 2 sultani si ocupatia de baza e comertul. Pe drumul intre Yogya si Solo rareori poti vedea campurile pentru ca sunt case sau vegetatie de protectie si pe o parte si pe alta. Traficul este mare si se circula cu viteza redusa am parcurs 65 km intr-o ora si jumatate. Solo difera de Yogya prin faptul ca e mai aerisit. Am vizitat palatul printului local, era mai curat decat cel din Yogya.

Nu erau turisti albi doar cativa locali. In pretul biletului (10 000 rupii) ti se ofera si ghid local. In cazul nostru a fost o femeie care radea la fiecare propozitie. Am mai vazut muzeul in care erau diverse incaperi cu piese de mobilier, armament, decoratii, costume de epoca. Nu am avut voie sa filmam in cadrul muzeului. Am mai vizitat curtea interioara a sotiilor sultanului si o expozitie de calesti de epoca de prin anii 1800. Am mai vazut cateva colivii cu pasari care participa la concursuri de cantat si incep sa cante daca sunt provocate. Si aici am fost acostati de studenti la engleza care au dorit sa dialogheze si sa faca poze cu noi, ne-am lamurit ca de fapt aveau tema de casa ca sa discute in engleza cu turistii si trebuia sa faca dovada pentru ca inregistrau convorbirile.

Dupa vizitarea palatului am reluat traseul cu masina inca 40 km pana la templul Sukuh.

De data asta drumul nu a mai fost obturat de case si am putut vedea splendoarea campurilor cultivate in mod special cu orez.

La un moment dat drumul se ingusteaza si incepe sa urce pe munte cu multe curbe urcusuri si coborasuri ca un mountain rousse urias. Soferul claxona mereu fiindu-i teama ca din sens invers sa nu apara cineva de dupa curba. Desigur peisajul era de vis, dar din pacate urcusul abrupt (uneori la peste 45 de grade) facea dificila viata pentru noi.
In sfarsit ajungem la templu (intrare 10000 rupii), privelistea este minunata, dar ploua intermitent si norii acopera uneori peisajul.

Suntem la inaltimea de 2033 m in primul strat de nori care trec printre noi (in paranteza spus cand am aterizat cu avionul in Bali am parcurs cel putin trei straturi de nori bine definite). Templul nu e cine stie ce, a fost restaurat, dar nu in intregime. Este dedicat tantrei si fertilitatii, iar basoreliefurile te invata cum sa faci dragoste.
De la templu am plecat cu masina spre cascada Tawangmangu, drumul era tot ingust si soferul a mai incurcat de cateva ori traseul. Am ajuns la cascada (taxa intrare 19000 Rp /persoana pentru straini, localnicii plateau doar 6000 Rp ). Din locul unde te lasa masina mai trebuie sa cobori cateva sute de scari in serpentine prin jungla, existau contracost si cai cu care puteai cobori la baza cascadei. Am preferat pe jos pentru a face miscare. Pe traseu erau multe maimute jucause obisnuite cu turistii. Spre deosebire de alte locuri vizitate aici erau multi turisti cei mai multi indonezieni urmau apoi malaezieni si japonezi, albii erau foarte putini.

Cand am ajuns jos am realizat splendoarea unei cascade de 81 m, nu era mare ca volum dar suficienta. In jur era umezeala mare atat de la cascada cat si de la ploaia marunta intermitenta despre care credem ca erau de fapt nori fiindca era mai mult o pulverizare.

Dupa vizitarea cascadei ne-am intors la masina, de data asta urcusul a fost mai greu decat coborasul.
Pe drum discutam cu Hari, ghidul nostru. Acum la a doua iesire cu el il apreciem si mai mult, e foarte civilizat si are o comportare morala si etica. Discutam despre munca in Yogya si ne spune ca agentul la care noi am rezervat excursiile le-a repartizat la mai multe agentii ca sa aiba toti cate ceva de lucru. Cand il intreb la ce agentie lucreaza el, raspunde ca nu e etic sa dea numele agentiei daca nu am rezervat excursiile direct la ei.
Ne mai spune ca doar 1% din populatie are pasaport sau pleaca in concedii pentru ca ei nu au mentalitatea de a pleca undeva, multi nu si-au parasit nici macar localitatile in care s-au nascut. In schimb ne povesteste de bogatii Indonezieei, adica cei 1% la care bogatia nu se masoara in case sau masini ci in cate insule detin. Ca o curiozitate ne spune ca 40% din apartamentele inchiriate in Singapore si similar 60% in Australia sunt proprietatea indonezilor bogatii. Ne comunica si preturile la terenuri: in zona Prambanan unde locuieste el 20 USD/mp, iar in Yogya 200-250 USD/mp.
In sfarsit fara incidente am fost adusi la hotel.
Aici fara ca pentru noi sa fie o surpriza vedem ca sala restaurantului s-a extins si in hol si totul este amenajat pentru serbarea serii de Craciun, au adus si un cor de copii care foarte seriosi au colindat atat in limba locala cat si in engleza din repertoriul international. A fost interesant, dar ne amintim ca anul trecut in Mellaca -Malaezia a fost parca mai fastuoasa celebrarea Craciunului.

25.12.2008

Ziua de Craciun. Azi avem program de voie. Dupa micul dejun iesim in oras, schimbam bani si ne gandim deja la drumul lung de maine cu masina cca 12 ore pana la celebrul munte Bromo – un vulcan inca activ. Mergem pe Mallioboro, strada cea mai comerciala si turistica a orasului. Realizam de ce nu ne place, e prea socanta. Aici coabiteaza lumea civilizata, moderna cu ignoranta si saracia. Contrastul e prea mare ! Vizitam piata centrala – Pasar- si nu ne vine sa credem, noi cautam o piata traditionala de unde sa luam chili si condimente si dam peste pe trei nivele toate pline cu haine, suficient de multe pentru toata populatia orasului de 4 milioane de locuitori.
Dupa masa stam la piscina, citim si ne relaxam. Ne obervam vecinii, o familie de englezi- mama cu 2 fiice si una de olandezi cu 4 copii. Tatal autoritar ia pus pe copii sa invete chiar si azi. Noi ne amuzam!
Alta curiozitate: sunt in hotel turisti asiatici singaporezi si japonezi cu copii sub 5 ani si calatoresc cu bonele sa aiba grija de copii. Elegant si comod. Oare cand vor ajunge si romanii asa ?
Spre seara iesim la Matahari sa vedem daca putem gasi suveniruri pentru cei de acasa si sa luam ceva de la food market pentru doua cine: cea de pe Bromo si pentru seara cand zburam spre Lombok (ghidul ne-a spus ca e mai bine sa avem mancare cu noi pentru cazul in care s-ar putea ca totul sa fie inchis cand ajungem).
Luam cina la restaurantul Plasma din mall unde am mancat acum 2 seri si ne-a placut si mancarea si servirea –3 euro. Pe drum vedem o femeie care transporta traditional mancarea in cosuri de bambus.
La hotel lichidam seiful unde ne-am tinut valorile si facem bagajele.

Am uitat sa spun ca Dumitru tine o stransa contabilitate zilnica si acum face soldul la bani. Nici nu se poate altfel aici e hiperinflatie si se lucreaza cu sute de mii si milioane ca la noi inainte de denominare.

26.12.2008
Avand in vedere ca azi plecam spre muntele Bromo ne trezim la 7 dimineata, luam micul dejun, facem bagajele si la 9:00 ne prezentam la receptie pentru a fi luati de masina de Bromo. Se face 9:30 merg sa intreb ce se intampla si mi se spune ca deobicei turul de Bromo are intarziere si sa asteptam. Ora 10:00 apare microbuzul, tovarase de calatorie sunt 2 studente americane si Pauline din Elvetia cu care ne imprietenim repede.
Drumul pana Probolinggo dureaza 10 ore, nu atat din cauza distantei cat din cauza traficului extrem de aglomerat, noroc ca eram doar 5 persoane intr-o masina de 9 locuri si ne puteam intinde picioarele. Am nimerit un sofer indraznet deseori depasea si pe stanga si pe dreapta. Drumurile aveau doua benzi cea spre interior era mai lata si mergeau de obicei camioanele si autobuzele, pe cea spre exterior circulau motocicletele si microbuzele. Am oprit sa mancam la un restaurant destul de curat vis a vis de condititiile din Indonezia, mancarea a fost buna si destul de multa (74 000 de Rp ).
Drumul ne-a aratat o altfel de Indonezie decat cea pe care o cunosteam pana acum. In Yogya totul se misca cu incetinitorul, soselele Insulei Java ne-au aratat ca exista un ritm vibrant de dezvoltare, toata lumea se misca si era un zumzait continuu.
Pe sosele se circula pe partea dreapta la fel ca in toata Asia, masinile sunt toate de fabricatie nipona sau sud coreana. Nu exista decat masini de litraj mic care consuma putin, van-uri, jeepuri sau camioane. Am vazut prea putine limuzine.
In sfarit pe intuneric in jurul ore 19.30 ajungem la Probolinggo unde la Agentia Mahkota ni se spune programul de maine. Suntem imbarcati intr-o masina de teren si o luam vitejeste spre Muntele Bromo, respectiv o statiune situata la peste 2300 m. Drumul e sinuos si abrupt. Soferul tragea tigara dupa tigara, dar nu puteam comenta pentru ca eram la mana lui in plina jungla. Dupa o ora si jumatate ajungem la hotelul Cemara Indah unde primim un standard room, in bungalow, adica 2 paturi si baie in stil indonezian – un WC, o chiuveta si un bazin cu apa + o caserola de plastic pentru manevre acvatice. Receptionerul vorbea o engleza ciudata si avea mutra de sudamerican.
Cum maine plecam la ora 3:15 dimineata ne grabim sa despachetam sumar si sa dormim.
Pe la ora 3:00 auzim zumzaiala afara si galagie in camera alaturata.

27.12.2008

Ora 3:15 ne trezeste baiatul de la receptie si in cateva minute toata lumea e stransa pentru imbarcarea in jeepuri. Calatorim din nou cu Pauline, cu o malaeziana Karin o fata draguta din Kuala Lumpur, un amestec reusit intre malay si chinezi si 2 indonezieni acestia din urma probabil erau in luna de miere pentru ca de fiecare data intarziau si erau cu capul in nori;
Cum e intuneric nu vedem nimic din peisaj. Jeepurile merg in coloana care se intinde pe kilometri. Nu ne-am putut inchipui ca vizitarea Mt. Bromo e un fenomen de masa. Turistii au fost toti comasati pentru rasaritul soarelui pe un point view astfel de acolo puteai cuprinde cu privirea atat rasaritul soarelui undeva in stanga cat si vulcanul Semeru. Credem ca toata aceasta agitatie e provocata intentionat intrucat e foarte bine sa vezi peisajul la orice ora din zi.

Jeepul ne-a lasat la 2 km de punctul de belvedere si urcam per pedes, se vede treaba ca desi ne-am trezit de dimineata nu a fost suficient pentru ca sus deja era plin de lume, noroc ca indonezienii sunt mici de statura si am putut vedea/filma peste ei. Chiar si aici eram raritati oameni albi (“bule” in indoneziana) si multi ne fotografiau de curiozitate. Toti asteptau sa rasara soarele si cand s-a intamplat turistii au strigat de bucurie. Vulcanul Semeru (3676m) e cu adevarat maiestos avea o coroana de nori in jur care se coloreaza in tonuri trandafirii la rasaritul soarelui si fix atunci a pufait imprastiind in jur un nor de cenusa vulcanica, care in oras se vinde ca ingrasamint agricol.

Suntem impresionati de peisaj si facem poze, observam cate ceva din farmecul local, cobaram spre jeepuri si plecam spre craterul vulcanului.

Aici sunt 2 optiuni : iei un ponei sau urci pana la crater pe jos, apoi urmeaza 264 de scari stil scara care te conduc la marginea craterului vulcanului Bromo (2392m).

Pana ajungi la scari lasi in dreapta vulcanul BajoK (2440 m) si urci pe scari pana nu mai poti.

Privit de jos vulcanul Bromo parea departe si greu accesibil. Cristina imi comunica sa ma duc singur pentru ca pe ea o rod pantofii. Am observat ca foarte putin turisti erau echipati adecvat pentru escaladare, acolo pe langa ca e frig, deci trebuie sa te imbraci gros iti trebuie si incaltaminte pentru urcat pe munte cel putin adidasi. In afara de localnici care erau cu cizme de cauciuc majoritatea turistilor erau in slapi cu sosete. Deci pornesc singur spre munte, imi reglez suflul si atac, ma enerva puhoiul de oameni care nu urcau continuu cea ce ducea la pierderea demarajului, in sfarsit cu chiu si vai ajung la capatul scarilor de sus, dar iesirea era blocata de cohorte de oameni care statea pe scari si isi trageau sufletul, nu puteai iesi nici in stanga nici in dreapta. Reusesc pana la urma sa ma strecor la marginea craterului si ce vad o groapa uriasa plina de aburi vulcanici, filmez, fac poze si ma gandesc la Cristina care nu a pierdut mare lucru. Dupa vreo zece minute ma indrept spre coborare, cand, surpriza o vad urcand pe Cristina, eu galant o iau de mana si o ajut ca nu cumva sa abandoneze pe ultimele zece scari.
Crede el ? Muntele Bromo semnifica pentru mine momentul in care am reusit sa ma detasez total de toate, am uitat orice preocupare si grija si daca urcarea muntelui pana la crater a realizat acest lucru, efortul a meritat.
Oricum sunt mandra de mine (si eu de ea!) ca am reusit sa urc pana sus si nu am abandonat pe ultimi 50 m ca in Parcul National Maritim din Thailanda.

A urmat vizionarea craterului vulcanic si a peisajului de data asta impreuna, dupa care a urmat coborarea insotita de sesizarile Cristinei referitoare la pantofii incomozi pe care ia incaltat. Ajungem la jeep si dupa vreo jumatate de ora se aduna toti pasagerii si ne intoarcem la hotel Cemara Indah ocazie cu care constam amplasamentul bun al acestuia, practic se vedeau toate reperele turistice vizitate. Am luat micul dejun si am vrut sa-l intrebam pe “sudamericanul” (de fapt tipul era un balinez, asta am constat-o mai tarziu) de la receptie cand e plecarea spre Surabaya, dar el cum ne-a vazut a si comunicat –Surabya ninethirty si sa lasam cheia de la bungalow in usa. Aici am vazut si o floare superba. Am plecat spre camera am reimpachetat si ne-am prezentat pentru imbarcare. Era acelasi microbus si acelasi sofer care ne-a adus sus pe munte doar ca de data asta eram mai multi pasageri plus bagajale care au fost puse deasupra. Am cobarat privind peisajele de jungla de munte si foarte multe terenuri terasate care erau cultivate pana pe creste, acum si altadata ne-am mirat cat pot lucra acei oameni din agricultura. Am ajuns la Probolinggo cam dupa 1ora.

Aici agentul ne-a explicat ca de fapt pana la Surabaya vom lua un autobus normal (tipa RATA) si din Surabya un taxi pana la aeroport si ne-a sugerat ca in schimbul a 300000 Rp ne poate duce mai elegant cu microbusul firmei pana la aeroport. Am cantarit situatia si am acceptat nestiind la acea ora ca de fapt va deturna microbuzul de Solo-Yogia cu vreo 4 ore de ocolire, de acest lucru s-a prins Pauline si un alt calator care atunci cand am ajuns la aeroportul Surabaya s-a certat cu soferul. Ne-a parut rau, daca am fi stiut nu am fi acceptat oferta intrucat erau turisti care calatoreau pana in Yogya si asta insemna in jur de 13 ore.

Aeroportul din Surabaya este mare, numai aripa alocata zborurilor interne e mai mare ca Otopeni. Surabaya este al doilea oras ca marime dupa Jakarta si are peste 10 milioane de locuitori. Aici a zbura cu avionul este un fenomen de masa, preturile sunt mici pentru ca exista foarte multe companii de transport aerian si concurenta functioneaza. Pretul biletului pana la Mataram –Lombok este de 36 USD/ persoana. Stam in aeroport de la ora 14:00 pana la decolare 18:50 si scriem jurnalul, acum putem spune ca suntem la zi si laptopul isi dovedeste iarasi utilitatea.