INDIA-KERALA

VACANTA  IN   INDIA

INCREDIBLE  KERALA  SI   MUMBAI

 (01.12. – 23.12.2013)

-Si unde mergeti in concediu anul acesta ?
-India!
-De ce India ? Nu stii ca te poti imbolnavii ? Cum de aveti curajul?

Iata ce ne intrebau toti cand au auzit destinatia vacantei noastre din acest an.

De fapt cochetam de mult cu India si era in planurile noastre ca macar o data sa o vizitam.Plecand de la informatiile primite privind lipsa igienei si curateniei ca si a altor “obiceiuri nesanatoase” mult timp am  considerat  ca nu suntem pregatiti adica nu avem inca un stomac tare pentru India.Dar toate la randul lor, in primavara 2013 cand am inceput documentarea pentru o posibila destinatie am dat intamplator peste un site care promova Kerala si am fost  pe loc cucerita. Am uitat toate prejudecatile innoculate  si am  trasat din condei traseul excursiei.

Acum  cand incep acest jurnal e 6 decembrie 2013 si suntem la Munnar. Profit ca am ramas singura in camera  de la Deshadan Mountain Resort si scriu. Dumitru  a plecat intr-o excursie de recunoastere, nu prea are stare, desi dimineata a avut o intalnire de gradul zero cu niste elefanti salbatici in jungla care i-au aparut deodata in fata la cca 30 m. Elefantii au trambitat si au venit amenintator spre el. Nemes a vazut un elefant urmat de alti doi venind spre el, s-a speriat si a luat-o la fuga. A ajuns la mine lovit si julit dupa doua cazaturi la activ pe rapele din jungla. Cu aparatul foto si ochelarii pierduti! Bine ca a scapat doar cu atat!

Dupa cum vedeti din start India nu e o destinatie chiar de salon, neprevazutul poate apare oriunde si oricand, chiar pe aleea de tracking a hotelului .

Cand spui India te gandesti la culori vii, miresme inedite, peisaje extraordinare, oamenii prietenosi, atat de diversi, care-ti zambesc cu gura pana la urechi si-ti fac cu mana, un loc diferit prin  unicitatea lui care iti agita simturile si starneste curiozitatea.

Calatoria in India  poate fi povestita, dar in esesnta ea este o experienta  personala care trebuie traita individual.

Karma fiecaruia ii va permite fiecaruia sa experimenteze intr-o maniera proprie si extrem de personala India.

I. PREGATIRI

Plecarea in India implica obtinerea vizei si cum,  Ambasada Indiei a modificat  din august 2013 procedura de acordare a vizei am fost nevoiti sa mergem la inceputul lui noiembrie la Bucuresti. Obtinerea vizei nu este o problema in sine, trebuie sa prezinti biletele de avion dus-intors, cazarile si achitarea a 147 lei/ persona taxa de viza. La ambasada personalul a fost ambabil, masurarea biometricelor si inregistrarea dosarelor au luat 20 minute la 2 persoane. Fix dupa 14 zile pasapoartele se pot ridica cu viza care va deschide cutia Pandorei spre o lume necunoscuta.

Pentru cei doritori vindem cateva ponturi, nu mentionam lucrurile banale ca lotiune pentru soare, ochelari, etc dar recomandam sa luati gel si servetele antibacteriale pentru dezinfectarea si curatirea mainilor cat de des posibil, medicamente de uz personal, antitantari si haine de bumbac. Noi am pus si un spray pentru dezinfectarea suprafetelor si o laveta si la fiecare  cazare am dezinfectat totul din camera si baie, inclusiv clantele si telecomenzile TV. Desi trebuie sa recunostem, cel putin pana acum nu am vazut motive de ingrijorare, dar paza buna trece primejdia rea si in plus nu strica sa te antrenezi pentru o stricta igiena permanenta si acasa.

II. PLECAREA

Zborul  nostru din Budapesta a fost pe 1 decembrie, cu o escala la Doha de unde a urmat destinatia finala Kochi sau Cochin- Kerala India.In total a durat 9h 30 min si distanta a fost de 6832 km .

Deci in 01.12.2013, luam taxiul de acasa spre hotel Napoca de unde la ora 7:00 pleaca microbuzul OptimusTrans spre Budapesta.Nu era trafic credem ca a fost cel mai rapid transfer, soferul nu a dorit sa ajunga prea repede la destinatie asa ca  a facut si doua opriri de 30 minute timp in care ne-am mai dezmortit.

Aeroportul din Budapesta s-a schimbat, dar nu in bine, fata de ultima data cand am decolat de aici in 2009, sectorul plecari are acum doar 8 scaune, in cazul in care trebuie sa astepti stai in picioare sau cobori pe scari cu trolerele la sosiri sa cauti scaune. Calitatea oamenilor s-a alterat si ea, barometrul este atitudinea, tinuta si manierele care inainte erau mai selecte, acum de un nivel mai scazut .

Probabil  accesul la zbor a ajuns la indemana mai multor categorii de oameni si acest lucru s-a facut in detrimentul calitatii. Ca sa parafrazam un citat celebru al unei compani aeriene lowcost ”Acum oricine  poate sa zboare”.

In schimb terminalul de plecari este modernizat si arata mai bine.

Zborul de la Budapesta la Doha a durat patru ore jumatate. Asa cum ne-am obsinuit deja zborul cu Qatar Air e ireprosabil, stewarzii au grija de tine, mancarea e buna, ai program TV si audio de calitate si primesti de baut la cerere. Aeroportul din Doha este un punct de tranzit si de data aceasta erau putini turisti, majoritatea sunt  muncitori. In avionul de la Doha spre Kochin  suntem singurii turisti albi, restul sunt indieni care se intorc de la munca din statele golfului, in special din Dubai si cativa arabi care calatoresc probabil pentru business. Zborul a durat 3 ore si patruzeci si cinci minute.

La sosire am fost atat de deshidradati ca ni s-a parut o binecuvantare clima umeda si calda a Kochiului. In sine zborul a fost chiar usor fata de  cele spre Asia de sud est.

II. KERALA “GOD”S OWN COUNTRY”

Kerala,a fost din vechime favorizata fata de celelalte state ale Indiei.Pozitia geografica si condimentele, ceaiul si nuca de cocos au fost marele ei atuuri, asa ca inca de acum 3000 de ani negutatorii fenicieni, romani, evrei, chinezi,arabi si indonezieni au asalatat Kerala avizi de bogatiile ei. In 1498 Vasco da  Gama deschide poarta europenilor care de acum incolo vor controla comertul cu condimente. Rand  pe rand  portughezii, olandezii, britanicii si francezii au trecut pe aici cu ganduri de imbogatire si au influentat zona. Constructiile, religia si bucataria pastreaza si azi aceste influente.

Actualul stat Kerala s-a format in 1956 prin unirea  statelor Kochi, Malabar si Travancore.

In 1957 la alegerile libere a fost ales primul guvern comunist din istorie care acum e in opozitie.  Kerala a fost etichetata ca avand cele mai socialist democratice principii care alaturi de reformele in agricultura, invatamant, infrastructura si sanatate au facut sa fie  cel mai avansat stat din India.Kerala se mandreste cu o rata de 91 %  din populatie alfabetizata, speranta de viata ridicata si somaj scazut. Partea mai putin roza a situatiei este lipsa investitiilor straine  si lipsa oportunitatilor pentru segmentul de populatie ultrascolit cu MBA-uri post graduate care nu  gasesc servicii pe masura pregatirii lor. De aceea rata sinuciderilor este mai ridicata decat in restul Indiei si multi tineri pleaca sa lucreze in statele arabe mai mult sau mai putin in meseria lor sau se reprofileaza.

Kerala a fost descoperita recent ca atractie turistica, in prezent e vizitata cu preponderenta de turistii individuali sau in grupuri mici care au denumit-o“ GOD”S OWN COUNTRY” datorita  frumusetii ei, aceasta titulatura nu e deloc exagerata. Turismul a devenit una din sperantele  de crestere a veniturilor  si solutia economica atat de cautata pentru revigorare.

Asadar ne bucuram ca putem vizita Kerala inainte ca turismul de masa sa-si faca intrarea, avem ocazia de a vedea locuri nealterate si ne aducem obolul fata de inaintasi nostrii pentru infrastructura creata si contributia la intretinerea ei.

Daca cele de sus nu sunt destul de  convingatoare, mai trebuie sa stiti ca aici sunt lagune luxuriante cu palmieri, marea e azurie, plaje intinse cu nisip alb, canale navigabile cunoscute ca “backwaters” pe care navighezi cu vechile barci de transport ale nucii de cocos si care constituie a doua atractie turistica a Indiei dupa Taj Mahal .

Sa incepem asadar vacanta nostra in Kerala. Traseul nostru cuprinde: vizitarea orasului Kochi, relaxare si plimbari in plantatiile de ceai de la Munnar, Marari Beach- soare, nisip  si lagune cu palmieri si o croaziera pe canalele din Allepey.

Etapa a doua este vizitarea Mumbaiului de unde vom si zbura spre casa.

III. KOCHI   02.12-5.12.2013

Cursa Qatar aterizeaza cu intarziere pe aeroportul international din Kochi, dar cui ii pasa ? In fond suntem in India unde timpul e mai relativ decat relativitatea lui Einstein.

 Urmeaza formalitatile de ridicare a bagajelor si vama. Pasapoarte merg repede in ciuda cozilor. Observam ca sunt putini turisti, mai tarziu am aflat ca sunt cu cca. 30% mai putini decat in 2012 datorita unui incident neplacut cu o cetateanca elvetiana care a fost violata, fenomen exagerat si relatat in culori sumbre prin presa occidentala.

Algoritmul este cunoscut, asa ca luam un prepaid taxi  (1000 rupii =50 lei si iesim afara).

Caldura mare, umiditate si noroc ca ajungem repede la taxiul cu care plecam spre hotel.

Prima senzatie a fost ca suntem undeva in Java si nu in India, stilul constructiilor si atmosfera semanau izbitor cu Insula Java din Indonezia. Soferul nostru ne-a spus ca daca mai platim 30 rupii putem sa evitam aglomeratia din oras si sa luam un ferry ceea ce am si facut. Batranul ferry ruginit ne-a amintit tot de Indonezia cu ambarcatiunile ei depasite.

Kochi are aprox 900.000 locuitori si nimeni nu-si da seama unde incepe si se termina. Practic orasele si satele  limitrofe au devenit cartiere.

In principiu avem Fort Kochi, Mattancherry, insula Wilington si Ernakulam in sud si insulele nordice Bolgatty, Valapadam  si Vypeen legate de 3 poduri imense  pe care le-am traversat pana la ferry.

La Kochi am stat la Hotelul Abad Pepper Route.                                                         

Hotelul e mic, dragut, curat si are avantajul ca e situat in orasul vechi Fort Kochi foarte aproape de toate punctele de interes turistic.

Personalul compus din 3 persoane este prietenos: Arun la receptie care e util si rezolva totul felul de chestii pentru turisti, un chelner si o tanti la curatenie. Toti sunt dornici sa ajute asa ca desi cazarile se fac incepand cu ora 13, am primit camera in cca. 15 minute de la sosire, adica pe la ora 10:30.

In rest in prima zi am dormit aprox  3 ore si apoi am pornit sa vizitam orasul.Chiar langa hotel avem un banyan urias care ne impresioneaza cat e de mare.

Orasul vechi este compus din doua zone : Fort Kochi si Mattancherry.

Fort Kochi nu e un fort in sine ci e locul unde intalnesti biserici catolice, reformate, franciscane care ulterior au dezvoltat in jurul lor scoli, licee si universitatii, plasele de pescuit ale chinezilor din 1400 i.e.n. si cateva muzee. 

Ai impresia ca ai gresit destinatia, daca oamenii nu ar avea imbracaminte tipic indiana ai spune ca casele , stradutele sunt situate intr-un orasel portughez. 

E ora la care elevii ies de la scoala asa ca admiram uniformele  lor , deodata incepe ploaia si ne adapostim sub un banyan unde cativa baieti ne roaga sa le facem poze.

Din Fort Kochi pana in Matancherry sunt cativa kilometri de parcurs pe stradute tipice pline de magazine cu de toate pentru toti. Pe drum vedem un turist obosit asezat pitoresc langa o maghernita.

In schimb Matancherry e mai “condimentat” cu orasul evreiesc cu sinagoga construita in 1568, refacuta de portughezi si olandezi si stradute idilice unde acum se comercializeaza suveniruri pentru turisti care inlocuiesc condimentele de odinioara.

Sinagoga are un farmec aparte cu lampile cu petrol, geamuri cu sticla colorata si pardoseala placata cu faianta  albastra de Canton produsa la 1600 si pastrata impecabil pana azi. In sinagoga nu a fost voie sa fotografiem sau sa filmam.

O alta atractie este Dutch Palace unde in interior sunt picturi murale foarte bine pastrate cu scene din Mahabharata si Ramayana, o colectie de litiere, portrete ale suveranilor locali si harti vechi de la 1500. Biletele de intrare sunt simbolice 5 rupii (aprox 0,25 bani). 

In parcul palatului o imagine tipica sfanta vaca (de dimensiuni mai mici decat la noi) insotita de o egreta, o simbioza interesata. Egreta  apara vaca de muste si beneficiaza de mese copioase fara efort.

In rest multe restaurante, tuk tuk-uri care te acosteaza doar doar sa faci o cursa cu ei si multi bastinasi.Din loc in loc sunt piete de unde cumparam si noi mango si alte fructe.

La Kochi am umblat mult pe jos refuzand sistematic soferii de risca care ne tot acostau, asa am strabatut la pas partea veche a orasului resusind sa surprindem farmecul local.

Pauza: se intoarce Dumitru care impreuna cu doi baieti de la hotel s-au dus sa caute aparatul foto pierdut cand cu fuga de elefanti. Si l-au gasit, ma bucur, am fi pierdut pozele din Kochi.

Alt lucru care nu trebuie ratat la Kochi este dansul Kathakali. Centrul cultural nu este greu de gasit, e chiar  langa hotelul unde am stat si este semnalizat cu un afis din care ne zambeste printul Charles care a participat la acelasi spectacol , ba  l-a si premiat cu un premiu de excelenta.

Sala de spectacol e modesta, scaune de plastic si o scena nu grozava. Nu parea prea promitator !  Cand am intrat deja locurile erau ocupate de niste francezi, asa ca am stat mai in spate. Vecinul imi spune incantat ca e din Paris si ca deja excursia lor prin India acum 10 zile se aproprie de sfasit. Ma intreaba de unde suntem, raspuns Romania. E mirat ! Intr-un fel ma bucur sa mai vada si francezi ca exista si romani care se plimba la fel ca ei.

Inaintea spectacolului poti sa admiri aplicarea machiajului care in sine e o arta. Kathakali este un dans tipic Malayalam jucat doar de barbati care cu o mimica perfecta exprima natura umana, care de fapt e la fel peste tot. Pe scena apare un muzicant care canta, un povestitor care povesteste si dansatorul/dansatorii care prin gesturi si mimica expresiva relateaza si ei povestea.

La inceput neofitul occidental este introdus in tainele dansului. Ni se explica senimentele umane ca tristetea, durerea, bucuria, dragostea, ura si mania prin mimica si gesturi semnificative, apoi urmeaza dansul propriu zis, o poveste de dragoste dintre un maharaj si iubita care e respinsa si ucisa in final. Foarte frumos! Nu ratati!

In prima zi am epuizat atractiile turistice si dupa o masa autentic indiana, bineinteles vegetariana – o masala dosa- la Sri Krishna Café, am hotarat sa mergem dimineata in Ernakulam sa vedem orasul nou. Sunt doua variante pe uscat cu masina sau pe mare cu ferry. Am ales ferryul si in o jumate de ora am ajuns la Ernakulam Marina langa care am gasit usor un “Information center” de unde dotati cu o harta am pornit sa descoperim orasul. Aceasta parte a Kochiului e tumultoasa, vibreaza de clacsoanele autobuzelor, masinilor si tuk-tuk-urilor care misuna care incotro. Mare harmalaie! O luam pe langa un parc, ne hidratam cu o nuca de cocos o bem cu asistenta si ajungem pe Mahatma Gandhi Road (MG Road) strada principala.

 

 

Dezvoltarea moderna nu adus decat un haos urbanistic de cladiri, majoritatea comerciale, trotuare denivelate si multa aglomeratie. Intr-un supermarket facem cumparaturi de ordin personal si parcurgem MG Road ca niste zombii in sus si jos.

O luam spre mare si ajungem pe strada care se numeste nici mai mult nici mai putin Broadway. Desigur, intentia este sa copieze renumitul broadway american, dar aceasta strada e mult mai modesta desi abunda in magazine. 

 

 

Din Broadway a la Kochi ajungem in partea mai moderna a orasului cu cladiri moderne si o frumoasa biserica catolica.

No, c-am facut-o si pe asta ! Satui de atata civilzatie, mergem pe faleza catre ferryboatul care ne va duce la Fort Kochi, calatorim cu o chinezoiaca studenta din Honk Kong si o neozeelandeza din Auckland. Cea din urma ne spune ca e de o luna in India si tocmai a venit din Munnar unde vom pleca si noi maine.

 

III. MUNNAR   05-10.12.2013

Dimineata zilei de 5 decembrie debuteaza cu micul dejun, nu terminam bine si achitam cazarea cand apare extrem de punctual soferul angajat de noi, Selva. De fapt aveam din Tripadvisor un numar de telefon a lui Mr. Ganesh  care facea transport la preturi bune si el ni l-a trimis pe nepotul sau Selva.

Acesta ne-a adoptat pe loc, e simpatic si pe drum face si pe ghidul prezentandu-ne zona, obiceiurile si stilul de viata locala.

Ne spune ca bunastarea Keralei se datoreaza in principal muncitorilor musulmani care lucreaza in tarile Golfului, in special Dubai unde castiga de 10 ori mai bine decat acasa. Banii castigati sunt adusi acasa si transformatii in case dragute, masini sau electrocasnice sau investite in educatia copiilor. Selva in schimb  e indragostit totalmente de Munnar cu clima lui racoroasa si ii place munca de sofer-ghid, nu doreste sa plece din Munnar niciodata.

Visul lui este sa lucreze la Tata Tea Company, sa se insoare cu nevasta aleasa de parinti  si sa beneficieze de toate avantajele ce decurg din aceasta.

Si cred ca sunt ceva avantaje. Ia ascultati aici si vedeti daca nu aveti si voi impresia ca Mr Tata are ideei socialiste!

Deci Mr. Tata proprietarul grupului de companii Tata e prezent peste tot si in toate, are afaceri in industria auto, cine nu a auzit sau vazut masinile Tata?, are companie de cablu TV: Tata Sky, electrocasnice si plantatii de ceai Tata Tea Company.

Numai in zona Munnarului detine peste 500000 acri de plantatie, adica practic toti muntii plantati cu ceai sunt ai lui.

Si ce face Mr. Tata ?

Angajatii primesc locuinta si plata electricitatii gratuita, asistenta medicala gratuita in spitalele Tata care se gasesc langa fiecare localitate, invatamant gratuit  pentru copii si  sunt intr-un sistem in care cei mai isteti sunt selectati si avansati in cariera. De remarcat ca Mr. Tata a vizitat Munarul doar o singura data in 23 de ani, desigur dansul fiind un om foarte ocupat.

Nu-i asadar de mirare ca Selva viseaza ca dupa ce se insoara sa devina sofer la Tata care ii va da 8000 rupii ( cca 90 euro)/luna, casa si toate avantajele de mai sus. Asta da fidelizarea angajatilor pe viata!

Deocamdata lucreaza fara zile libere pentru unchiul Ganesh si duce turistii incoace si incolo si nu face doar transferuri, opreste la toate punctele de interes de pe drum, asa vedem si noi cele 2 cascade situate pe drumul de Munnar si el ar mai fi oprit si la un spice garden , dar noi am refuzat politicos, chiar am vazut destule in Vietnam si Sri Lanka. Are grija serios de tine, intreaba daca vrei ceai/cafea si daca doresti la toaleta. Sincer asa sofer nu am vazut desi am mai inchiriat masini.

Drumul Kochi- Munnar  e destul de greu cu curbe si portiuni oarbe asa ca 150 km ii faci in 4-5 ore, depinde de trafic.

Din poveste in poveste ajungem in zona Munnarului, apar plantatiile de ceai si racoarea ca o binecuvantare dupa clima fierbinte si umeda din Kochi. Frumusetea Munnarului cu plantatiile lui de ceai, cardamom si cafea a fost unul din motivele pentru care am ales Kerala ca destinatie de vacanta.

Cine  nu vazut  o plantaie de ceai trebuie sa o faca negresit !                     

E ceva inconfundabil, verdele tufelor de ceai perfect aliniate, aranjate si tunse ca o cucoana cu ifose, aerul proaspat  de munte si ceata usoara care se misca dupa legi de ea stiute invaluie totul intr-un mister care degaja liniste si pace privitorului.

Inainte de oras Selva o face la dreapta si  urca pe un drum ingust si abrupt de munte cu indicatorul “First gear only”. Dupa cateva curbe si o panta de 45 grade apare Deshadan Mountain Resort, hotelul aflat la cea mai mare altitudine din Munnar. Achitam cursa de transfer 2800 rupii si ne despartim de Selva nu inainte de a-l angaja si pentru intoarcere pana la Marari Beach.

La receptie ne intampina Mr. Baiju assistent manager care fara prea multe formalitati ne intreaba “ Are you Cristina Nemes? Yes! Si ne da cheia de la camera. Voucherul i l-am dat dupa masa , dar nu ni l-a cerut nimeni…

Camera 701 valley view  room e mare si curata. 

 

Are un balcon generos si ce priveliste !!!

De la 1800 m in fata noastra se afla valea cu plantatiile de ceai in fata si cateva colonii de tamili, plantatii de cardamom si cafea la stanga si un lant muntos la dreapta. Din loc in loc apare cate un resort strategic amplasat pentru a maximiza impactul pesisajului.

 

Ni se pare ca am nimerit in rai! E foarte frumos!

Ne instalam si facem o excursie de recunoastere in zona, mergem prin plantatia de cardamon pana la  Tall Tree Resort si cum se intuneca ne intoarcem spre hotel. Dar ne-am fentat caci acum dam piept cu aleea ingusta si abrupta care e greu de urcat.

Micul dejun la Deshadan e sub forma de bufet.

 

 O scurta inspectie ne arata ca avem optiunea de a alege intre mic dejun occidental si cel indian, specific Keralei.

Sa vedem ce alegem: un pahar cu suc natural si dulce si acrisor care are ca ingredient agresele indiene, dosa simpla- o lipie mare simpla sau dosa masala-cu umplutura de legume si cartofi, chapatti- alt gen de lipie mai mica in dimensiuni cu care ingingi in sos si apoi o bagi in gura si 2 feluri de mancaruri gatite si diverse legume sau dhal, lintea locala, care se serveste cu sosuri  sau chutney. In Kerala am aflat ca chutney este de fapt un cuvant Indian adoptat de englezi. Separat  poti opta si pentru placintele facute la abur cu o forma de OZN din faina de orez, galusti din faina de orez sau stringhopers – taitei din faina de orez cu nuca de cocos. In final ceaiul indian care aici se bea cu lapte dupa ce e vanturat dintr-o cana in alta prin cadere libera. Dar asa ceva vezi numai in piete, in restaurante le amesteca cu mixerul.

Asa ca  ne simtim rasfatati cu atatea bunatati.

O scurta discutie  la receptie confirma faptul ca putem urca pe o poteca din jungla pana pe varful muntelui in cca. 45 min.

Pornim la drum pe cararea din jungla si urmam intocmai indicatiile receptionerului, trecem de casuta din copac, o facem la dreapta si ajungem la un mic platou marcat de bolovani mari de  unde se deschide o priveliste minunata.

Nu la fel de minunata e vestea pe care ne-o da un ghid indian care insoteste 3 turisti veniti de peste munte. Pe platou sunt elefanti salbatici si sunt periculosi, ne sfatuieste sa ne intoarcem. Au trecut si pe aici, zice el si ne arata balega de elefant.

Si iata ca ajungem la mica povestioara de la incepul jurnalului cand eu am hotarat sa stau si Dumitru sa urce putin si sa vada care e situatia. De fapt el a parasit din greseala poteca oamenilor si a luat-o pe cea a elefantilor care era mai vizibila intrand pe teritoriul lor si hop a dat de ei.

“Vegetatia era inalta de cca 2 metri asa ca nu puteam sa vad prea departe, cand i-am vazut am ramas blocat au suierat din trompa si se indreptau spe mine, norocul meu a fost ca intre mine si ei era  o mica vale pe unde curgea un paraias, iute am facut stanga imprejur dar traseul de intoarcere nu mai semana cu cel pe care am venit din cauza ca elefantii au culcat vegetatia pe o singura directie, in aceasta situatie am facut un salt in jungla laterala,  spre vale unde am vazut o stanca mare cu gandul sa ma pitesc dupa ea. Dar in graba mare m-am impiedicat in liane si am cazut cand m-am ridicat am privit inapoi si am vazut ca elefantii trecusera deja mica vale de care am vorbit, am luat-o pe langa piatra de care am vorbit si am disparut din aria vizuala a elefantilor, cu chiu cu vai printre liane si buruieni am revenit la aleea principala, eram tot julit si am constatat ca mi-am pierdut ochelarii de soare si aparatul foto. Restul se cunoaste.”

Spre seara  Mr. Baiju organizeaza un search party si Dumitru insostit de doi angajati urca sa recupereze aparatul foto si ochelari pierduti cand cu fuga de elefanti si mare bucurie ca au gasit aparatul, altfel am fi pierdut pozele facute la Kochi.

Dumitru spune ca cei 2 indieni erau tare speriosi si precauti. Ochelari sunt insa pierduti pe vecie. Nu e mare paguba, oricum erau niste jafuri si sunt bucuroasa ca acum in sfarsit isi va lua o pereche noua !

Foarte intersant ca indienii din Munnar se tem de elefantii salbatici desi ulterior in Marari Beach am aflat ca periculosi sunt doar masculii stingheri. Eu am intalnit o familie de elefanti si era suficient sa ma dau deoparte de pe traseul lor, lucru pe care inconstient l-am si facut. 

La Deshadan Mountain Resort, pentru cina, poti opta pentru bufet sau se poate comanda a la carte. Noi am ales sa comandam a la carte din doua motive, asa puteam stii exact ce si cat mancam. Mancarea la Deshadan e gustoasa, spicy si diversificata, bravo bucatarului! Ideea ca ceri mild spicy e o iluzie, toate mancarurile in India sunt iuti. In tot acest timp facem un curs intensiv de muzica malayalam  care e unduitoare si sentimentala. La una din cine chelnerul a uitat sa puna muzica, i-am facut semn unde-i muzica cu “piar”? Piar inseamna dragoste.

Ce frumoasa e India!

In Munnar vin multi turisti parte din India, in special din nord si parte vestici care de pe unde. E recunoscut si ca o traditionala destinatie de honeymoon, asa ca  peste tot vezi tineri insuratei ceea ce accentueaza romantismul zonei.

Toti vin sa se bucure de frumusetea zonei, asa ca inchiriaza masini sau tuk-tukuri si fac tururi prin imprejmuiri.

Am optat si noi pentru un tur la Top Station pe varful unui munte din Ghatii de vest unde in planatiile de ceai este granita dintre Kerala si Tamil Nandu.

Baiatul de la receptie ne-a facut rost de o rishkaw (tuk tuk) care pentru 1200 rupii ne-a dus peste tot. Soferul e un baiat dragut de 28 ani, dar care nu vorbeste engleza asa ca umbla cu fratele sau mai mic, mai scolit care e student si vorbeste acceptabil. Sunt draguti , au aceea candoare a copiilor care vor sa-ti faca pe plac si intreaba mereu daca ne place si suntem multumiti.

Turul incepe cu cateva opriri in plantatiile de ceai, apoi o oprire la ferma de elefanti.

 Aici poti sa te cocoti pe elefanti domesticiti sa faci un tur prin jungla pentru o suma derizorie. Dumitru a spus ca i-au ajuns elefantii salbatici din jungla, asa ca privim magnificele pachiderme. Cat de mari si impozanti sunt elefantii. Turistii cuminti fac turul si ii  bonifica cu banane la final.

Vizitam apoi  Mattupety Dam de unde cumpararam ceva suveniruri si home made chocolade.

 

La iesirea de pe baraj nimerim intr-un traffic jam de parca am fi in oras.

Urmeaza  EcoPoint: un lac si peisaj fain, un bazar cu pitoresc local si ne racorim cu o nuca de cocos.

Kundala Lake situat intr-o padure seculara de arbori tropicali este al doilea lac de acumulare strajuit de un impumator baraj.

 

Aici lumea e mai relaxata, elevii in uniforme colorate si turisti se plimba agale si admira frumusetea locului.

Ajungem la Top Station, baietii opresc si ne plimbam prin plantatiile de ceai situate la 2000 m. Intotdeauna am avut o atractie deosebita pentru plantatiile de ceai care confera un sentiment de liniste sufleteasca si cum ar putea fi altfel. Peisajul este dinamic si se schimba de la o clipa la alta pentru ca intr-o planatie de ceai ai un companion tacut, o boare transparenta ca un nor care se plimba cu tine. Senzatia ca pasesti prin nori e reala, asa cum si faptul ca noi la Deshadan Resort am locuit intre nori  e un fapt real.

Ne reintoarcem spre Munnar si la cativa km distanta vedem sate tamile ale culegatorilor de ceai. Acestia se bucura de toate avantajele angajatilor la Tata: casa, electricitate, asistenta medicala , invatamant gratuit si teren pentru gradina proprie.

Langa sat sunt terenuri agricole pline de legume, admiram harnicia acestor oameni care dupa 12 ore de cules ceai mai au energia sa-si lucreze pamantul.

  Aproape de oras este o gradina de flori apartinand de deparatamentul forestier din Kerala. Odata cu noi a sosit si un grup de elevi si impreuna cu ei admiram flori care se regasesc  in flora noastra si orhidee. Oricum e frumos!

In cateva minute ajungem in Munnar si oprim pentru ceva cumparaturi.

Orasul Munnar in sine nu prezinta interes, o strada principala, cateva magazine si o piata bine garnisita cu fructe si legume specifice zonei. Cumparam ceai si legume pentru o salata si ne reintoarcem la hotel chiar la timp pentru a admira apusul de soare de pe balconul camerei.

 

Urmeaza o zi de relaxare si apoi primim o invitatie din partea lui Mr. Baiju cu care ne-am imprietenit si care ne spune ca el si familia lui ne invita la el acasa sa vedem o locuinta tipic indiana. Aranjeaza el ceva si a doua zi se prezinta un sofer care ne duce la Parcul National Eravikulam. Sute de indieni stau la coada sa cumpere bilete, pentru ei ieftine, strainii la pret triplu. Dupa ce intri in parc se asteapta un autobus care ne transporta pe muntele Anamudi 2695 m, cel mai inalt din India de Sud. In jurul  lui s-a creat acest parc national , intrat in patrimoniul UNESCO pentru pastrarea florei spontane si protejarea unei specii de capre numite Nilgiri tahr. 

 

Sincer parcul in sine ne-a dezamagit, asta dupa ce am vazut in Borneo ce inseamna un adevarat parc national, dar oricum plimbarea, pe unica cale de acces care era asfaltata ne-a oferit prilejul sa admiram muntele in diferitele lui ipostaze si caprele care  obisnuite cu turistii par mai mult  domestice.

Coboram spre autobus, trecem prin plantatiile de ceai  si ajungem la masina  care ne duce spre casa familiei d-lui Baiju.

Mr. Baiju e un tip simpatic, ca toti indieni da din cap la  mai fiecare cuvant, are ochii calzi si e foarte prietenos, poate parea chiar ciudat de prietenos pentru un european. Nu-i nimic de facut aceasta e natura lui. Totul e bazat pe dorinta lor de a te cunoste si interactiona cu tine. Casuta lor e draguta si pare totusi micuta pentru cele 4 familii  pe  care le adaposteste.

In casa, conform traditiei indiene stau parintii  si cele doua familii ale copiilor lor la randul lor impreuna cu copii lor. Deci trei generatii. Cuvantul final in orice casa il are mama, toata lumea, sot, copii, nurori si nepoti asculta de ea.

La intare in casa un hol e transformat in altar catolic, caci rezidentii sunt indieni catolici practicanti. Vedem versiuni indiene ale icoanelor de sfinti si un mic aranjament de Craciun. Suntem poftiti in sufragerie. Aici Dumitru imi sopteste: “sper ca astia nu intind masa ca romanii!”.

Familia este prezentata pe rand, toti sunt draguti si dornici sa ne cunoasca, zambesc mult si ne cerceteaza din privirii. 

Cei doi baietii a lui Baiju sparg gheata si se produc intr-un dans prezentat la serbarea de acum doua zile. Pe masa apar fructe, prajituri locale si nelipsitul ceai  “Indian style”. Conversam ca si cum ne cunostem de mult, ni se spune cum e scoala in Munnar, baietii invata la o scoala de pe langa biserica catolica unde si sotia lui Baiju e profa de mate dar colateral are si centura neagra la karate. Cel mai interesant ni s-a parut ca au elefanti la scoala si copii invata cum sa-i ingrijeasca.

Suntem intrebatii cum e in Romania, le aratam din pozele pe care le aveam pe tableta. Indienii vad culoriile toamnei si cateva poze personale. Regretam ca nu am avut poze cu iarna, ei n-au vazut zapada.

E placut la ei, dar musafirii vin mai stau dar mai si pleaca asa ca mergem si noi.

Experimentez acum un masaj ayurveda la hotelul Silver Tipps la recomandarea lui Mr. Baiju. La etajul I al hotelului de lux e cabinetul unui medic ayurveda care in mod normal  te consulta si indica ce tip de masaj ai nevoie. Cand ajungem, medicul e plecat asa ca aleg un masaj general. Sunt poftita intr-o incapere cu masa de lemn tropical de esenta tare foarte frumos slefuita, invitata sa ma desbrac total si maseuza se ocupa de fiecare muschiulet, fibra, canal limfatic si energetic timp de o ora, dupa care sunt stearsa de uleiuri si gata apare o noua Cristina mai usoara cu vreo 20 kg, cel putin asa m-am simtit.

Plecam  spre hotel. Zilele noastre la Munnar se incheie aici.  Maine vom pleca, dintr-un loc frumos spre mare.

IV. MARARI  BEACH 10-20,12,2013

Marari Beach! 

 

Cautam o plaja linistita, am citit de Varkala si Kovallam agitatele statiuni din sudul Keralei . Nu erau pe gustul nostru. Noi alegem locuri linistite, cu cat mai putini turisti si galagie. Tot cautand am dat de Marari Beach. Acum urma sa gasim si unde sa stam. Sigur ca pagina de web ale resorturilor din Marari erau super, dar intr-un resort este totul asa de impersonal si oficial. Doream sa incercam si altceva.

Asa ca dupa o corespondenta pe mail cu Austine am optat pentru homestay-ul sau “Austine Beach Villa”. Nu am regretat de loc. Austine si sotia lui Jasmine au aceasta mica afacere de cativa ani, sunt cunoscuti si apreciati pentru modul in care trataeza turistii. Nu fac acest lucru doar din spirit mercantil, chiar doresc ca clientii lor sa se simta bine. Pe perioada cand am stat la ei veneau multi turisti nemultumiti  de locurile unde au fost cazati si doreau sa se cazeze aici, special pentru acest lucru Mr Austine retine cate o camera libera. Politica lui: trei camere pentru rezervari, a patra pentru turistii care caute un loc de cazare la nimereala. Si chiar trebuie sa-l nimeresti, nu exista strada accesul se face pe o ulita cu nisip de plaja. Austine ne spune ca nici nu vrea sa auda de asfalt, ar afla prea multa lume de locul acesta si si-ar pierde farmecul.

Camera noastra e la et. I cu panorama la mare, are AC, baie cu dus si e foarte curata. Serviciul e de 5 stele. Asternurile si prosoapele se schimba si se face curatenie la doua zile. Micul dejun se serveste in stil european sau traditional keralan dupa preferinte. La solicitarea se poate servi si cina. Preturile sunt mici, de fapt pana acum am constat ca mancarea e ieftina in India.

Fiind in Kerala  am vrut sa ne incadram si prin mancare in spiritul local asa ca timp de 10 zile am fost rasfatati de Jasmine cu mancare traditionala ca la mama acasa. Si-a dat mult interes si a gatit de fiecare data altceva. Fiecare masa era insotita de conversatie si uite asa am aflat multe despre viata reala a malayamilor.  

Vila este aproape pe plaja, pana la nisipul auriu este o mica padurice de palmieri, iar in dreapta casele satului de pescari. 

 

Pentru cateva zile am facut parte din comunitatea lor. Interactiunea pescarului cu natura , marea in special care e singura lor sursa de venit e speciala. Stiu exact cand sa iasa la pescuit dupa fazele lunii, se ajuta reciproc  la caratul si desfacutul plaselor.

Fiecare are rolul lui précis si viata are farmecul ei. Cum as putea sa uit pescarii care la 6:30 dimineata ascultau slujba de dimineata la megafonul din sat, cucurigu de la ora 7.00, hainele fluturand in vant de pe sforile  intinse printre palmieri, barcile traditionale sau mai “moderne”din polistiren impachetat in saci de rafie rezemate in vasle, femeile care carau apa de la cismeaua din apropiere si copii care te inconjurau strigand “please, give me a pen”. Mai activi sunt dimineata si seara, la pranz e mai multa liniste din cauza caldurii.

Intr-una din seri  dupa cina Austine, Jasmine si copii lor ne-au invitat sa mergem la Thumpoli unde avea loc un festival al bisericii din zona. Nici prin cap nu mi-a trecut vreodata ca voi veni in India si voi merge la biserica. Si ce de lume! Era plin ochi! In biserica  se canta de altfel foarte frumos si se tinea slujba. Afara era un targ de genul targurilor rurale de la noi. Erau intinse tot felul de setre care vindeau orice de la ghivece pentru flori, vase si plasticuri, mancare si dulciuri, unelte agricole, pantofi, practic orice. Am vazut si plante ornamentale de vanzare, le-am spus ca dorim sa le cumparam o planta care sa le aminteasca de noi. Jasmine  si-a ales un copacel tropical pe care l-a plantat cu Dumitru a doua zi.

La festivalurile acestea vezi  cat de multi sunt! Altfel nu poti sa-ti dai seama mai vezi cate un grup de oameni, dar cand se aduna si ies dintre palmieri si din case sunt asa de multi. Austine ne spune ca de la Kochi pana la Alepey pe o distanta de 50 km sunt 20 milioane.De fapt India este statul cu cea mai mare densitate din lume 30 locuitori/kmp. Acest lucru e vizibil si in Kerala, pe sosea  iesi si dintr-o localitate si intri in alta fara veste, sunt una langa alta ca margele pe fir. Un alt aspect, nu poti identifica casele, hoteluri/cladiri dupa numar postal, acestea nu prea exista. Trebuie musai sa ai alt punct de reper cum ar fi intersectiile sau alte puncte de interes spitale, magazine etc. Calatorind cu taxiul prin India ai surpriza ca nici soferul nu cunoaste locatia, opreste si intreaba. Ciudat e ca adresa se da “ close to the X junction sau opposite to Z” si descurca-te frate daca poti! Zilele la Marari Beach sunt pasnice: inotatul de dimineata, joggingul lui Dumitru si tai-chiul meu de pe plaja. La 8:30 soarele deja arde, mergem agale spre vila si luam micul dejun la masa pregatita de Jasmine sub un palmier din gradina lor, urmeaza conversatia zilnica cu Austine care ne spune programul lui, apoi mergem si stam sub palmieri, avem la dispozitie si un hamac care este preferatul lui Dumitru. 

Dupa ora 16.00 inotam din nou si ne plimbam pe plaja admirand apusul soarelui. La ora 19.00 Jasmine serveste cina mai povestim putin si ne culcam ca gainile la 9.00 ca altceva nu prea ai ce face.

Intr-una din zile Austine ne-a spus ca ii suntem foarte simpatici si ca vrea sa ne duca sa vizitam Backwaters, dar nu pe traseul comercial al turistilor ci pe canale mai izolate stiute si folosite doar de localnici. Zis si facut! Plecam spre Vayalam. In drum trecem prin Arthungal care are o catedrala  catolica mare Sf Sebastian legata de  legenda. Se spune ca un vas european a ajuns in zona pe furtuna si capitanul era disperat si nu stia cum sa scape, dar in vis i-a aparut Sf. Sebastian  care l-a indrumat si i-a cerut sa ridice o biserica catolica care sa marcheze evenimentul. Biserica e intradevar impunatoare si se tine chiar si un festival annual cu milioane de participanti.

 

Ajungem la destinatie langa un pod de unde cu o barca traditionala de pescar am mers pe canele interioare. E ceea ce este cunoscut ca “backwaters”, apele din spatele marii care comunica cu aceasta si cu lacul Vembanand printr-o retea de canale numite si Venetia Asiei. Asa i-au spus si in Thailanda la Floating Market, dar ma rog! Nu pot sa redau in cuvinte magia peisajului. E atat de frumos ca nu ne vine sa credem.

In primul rand e multa liniste pe canale desi localnicii isi vad linistiti de treburile lor. Unii fac baie, in special copii iti solicita atentia  strigand galagios , zambesc si fac cu mana,  alti pescuiesc caci se aproprie cina, se pare ca  doamna fotografiata de noi nu prea are noroc azi.

 

 Din cand in cand apa este tulburata de cate o barca care de fapt e singurul mod de deplasare in zona. Canalele abunda in vegetatie luxurianta care adapostesc o mare varietate de pasari de balta. Un ornitolog ar fi in culmea fericirii, dar si noi ne bucuram cand zarim un cormoran cum prinde peste, kingfisher si egrete. Ca in poveste apar mici ostroave cu cate o casuta , o mica gradinuta si ogor de orez. Austine care face si pe ghidul ne spune ca oamenii de aici se intretin doar din ce produc.  Mai vedem si mici ferme piscicole si ferme de facut funii din cocos.

Lumina soarelui la asfintit, apa curata, lianele, palmierii, zborul pasarilor creeaza o

magie unica.

 

 

 

Cred ca e unul din cele mai frumoase locuri vazute pana acum. Inaintam pe canal pana la confluenta cu lacul Vembanand, cel mai lung lac al indiei si apoi vaslajul intoarce barca, ne intoarcem pe partea opusa a canalului incercand sa retinem aceste clipe unice de frumusete autentica. 

Facem si o poza de grup.

 

Ajunsi la mal, ne asteapta soferul care ne duce in Chartala unde Austine vrea sa faca piata pentru masa de maine. Noi dupa el,  profitam si-l rugam sa ne ajute sa 

cumparam cate ceva. Luam un “doti” haina traditionala a barbatilor pentru  Dumitru si un sari pentru mine.  Cumparaturile in sine sunt o distractie aici, e destul de greu sa te intelegi, noroc cu Austine care se targuieste pentru noi. La magazinul de textile trebuie cumparat si un material de bluza la sari asortat cu acesta. E amuzant limbajul nonverbal , e potrivita – nu e potivita!

Achizitionam si o stea de Craciun cu care planuiesc sa decorez casa de sarbatori. Un tur prin piata ne umple plasa cu  fructe si legume. 

In drum spre casa tobosarii anunta in stil tribal sarbatoarea hindu pe care o urmarim din masina.

A doua zi Jasmine e curioasa sa vada sariul si se ofera pe loc sa ma invete sa-l imbrac. Se pare ca e necesara interventia unui croitor care sa faca bluzele pentru sari, asa ca echipati cu o schita  facuta de Austine cu locatia croitorului  a doua zi dupa micul dejun, mergem prin satul Marikulam, in cautarea lui.

Pe croitor il cheama Balan, nume romanesc. Omul e simpatic, ia masurile si-mi spune ca maine la aceeasi ora bluzele vor fi gata. Costul mic cca 15 lei pentru 2 bucati. Cand am revenit dupa ele am fost sceptica daca  sunt bune, nu se putea proba nimic, caci atelierul este in strada fara cabina de proba, asa ca mergem pe incredere.

In scurt timp am vazut imi veneau perfect asa ca m-am prezentat la Jasmin sa ma invete cum se infasoara sariul in timp ce sotiile pescarilor din sat se uitau peste gard  sa vada cum imi sta.  Dumitru a filmat scena sa nu uitam procedura. De atunci am luat cina la tol festiv.

Austine e profesor de engleza, post graduated asa ca din vorba in vorba am primit un manual de engleza de clasa a XI-a si am fost realmente uimita sa vad ce program de invatamant au. Lectiile sunt  interactive si elevii sunt invatati sa faca eseuri, sa scrie sa ia interviuri, sa faca machete de promovare pe o tema oarecare si sa faca exercitii de imaginatie pe marginea unui text dat. Cum chiar zilele acestea s-a dat examen, am avut access sa citesc lucrarile tinerilor si am fost placut impresionata. 

Faptul ca stam la un homestay are avantaje multiple,  suntem mult mai rasfatati ca oaspeti si tot vorbind cu Austine aflam multe lucruri despre Kerala.  Suntem uimiti cand acesta ne spune ca impozitul maxim aplicat activitatilor comerciale este de 12%, aflam ca terenul in Kerala este scump comparativ cu alte  state  din India, ca  toti keralezi  prefara sa aiba slujbe de “gulere albe” si daca nu le pot  obtine prefera sa plece in strainatate.

Sistemul de invatamant asigura invatamant obligatoriu de 12 clase in institutii de stat gratuite sau private, aici fiind incluse si scolile si universitatile de pe langa biserica.

Si sistemul de sanatate este bine organizat. In mod current  se vad spitale ayurveda si clinici homeopate, desi populatia mai tinara prefera din snobism “English medicin”. Aflam ca inflatia aici este destul de mare 200 % in trei ani, reflectata in preturile crescande, ca, coruptia e imensa si ca partidele politice cer sponzorizari  de la toata lumea inclusiv de la partea adversa.

Cred ca cu toti am auzit de musonul care matura India cca 2 luni jumate intre iunie si august, Austine spune ca furtunile sunt atat de puternice ca e nevoit sa acopere toata fatada casei cu  folie de polietilena, altfel ar trebui sa zugraveasca in fiecare an.In aceasta perioada nu functioneaza mai nimic, turismul e blocat, pescarii nu ies in larg si activitatea este  minima. Statul ofera ajutoare in orez pescarilor si ridica un drum  din saci de nisip pe caile de acces  deoarece apa trece  de  glezne.  Moralul scade  odata cu cresterea apelor.

Ploaia ii atrage insa pe arabii bogati din Golf care satui de atata desert vin sa viziteze India pe perioada musonului. Pur si simplu ies in ploaie si o admira!

Langa hamacul nostru, unul din pescari isi tine barca si ustensilele de pescuit, pescuieste zilnic cu mica lui barcuta de polistiren. Intr-una din zile vine din larg cu captura si contra obiceiului se apuca sa desfaca si aranjeze plasa langa noi. Il ajutam  si constatam ca nu e chiar asa usor cum pare, cand privesti. De data asta a prins putini pesti, doar pentru mancare, nu are ce sa vanda ca sa-si faca un ban. Poate data viitoare!

 

Incet incet zilele tihnite de la Marari  Beach se aproprie de sfarsit. In aceste ultime zile  am incercat sa retin tot ce mi-a placut aici: cea mai buna plaja, cea mai calda mare, fosnetul palmierilor, relaxarea din hamac, asfintitul soarelui, plimbarile de pe plaja si ospitalitatea lui Austine si Jasmine.

Cu regret facem bagajul si plecam spre Mumbai.

V. MUMBAI – capitala statului Maharashtra 20-23.12.2013

Calatoria spre Mumbai incepe cu drumul spre Kochi. Selva, soferul nostru din Munnar, a  insistat sa trimita o masina care sa  ne duca la aeroportul din  Kochi, desi ne-am fi descurcat local perfect si chiar mai ieftin.

Asadar ne-am trezit cu un sofer din Munnar care vorveste doar Malayalam, ne-am inteles prin telefon cu Seva care vorbea engleza. Noi am fi vrut sa ne abatem din drum si sa cumparam moringa din piata din Kochi, dar am renuntat cand pretentiile pecuniare au crescut si am mers direct la aeroport. 

 Acesta este format din doua terminale international si domestic, ambele moderne. Ca peste tot securitatea ofera tutuor pretextul unor verificarii si paraverificari. Odata se verifica biletele si pasapoartele la intrarea in incinta, urmeaza bagajele, apoi din noi biletele, apoi iar pasapoartele, apoi iar biletele. Toate aceste verificari sunt facute de persoane diferite, vorba aia “ s-au creat locuri de munca”.

Dupa ce treci de furcile caudine calatoria devine placuta. Am zburat cu Jet Airways, care spre surprinderea noastra este chiar o companie mare cu zboruri internationale.

Zborul dureaza o ora si patruzeci de minute si surpriza primim mancare calda cu toate ca pe bilet nu figura asa ceva. Si in acest avion sunt doar 3 turisti occidentaliL noi doi si o studenta din Finlanda.

Aeroportul din Mumbai Chatrapati Shivaji este cel mai mare si aglomerat din India, sunt aterizari si decolari la fiecare minut. Noi ajungem la terminalul domestic, ne recuperam bagajele si mergem sa luam un prepaid  taxi. Urmam instructiunile din Lonely Planet  care ne avertizeaza ca sunt mai multe companii de taxi cu preturi diferite, ne luam dupa indieni si ajungem la o coada   civilizata care se misca repede si in scurt timp avem in mana un bon cu numarul taxiului. Afara e organizat totul , sunt indicatoare si  accese deliminate de bare metalice pentru fiecare tip de taxi. Un distribuitor de masini se uita la bonul nostru, ia megafonul si cheama soferul. Saracul de el, e cam plictisit de viata asta, mormaie ceva , nu suntem siguri ca a inteles adresa asa ca ii dau biletul gata scris dinainte si ii repet Bawa Continental- Juhu.  Da din cap. Dupa vreo 20 min de mers observam dupa indicatoare ca suntem in Juhu, trecem de plaja si hotel Ramada cand soferul opreste si intreaba alti soferi parcati pe dreapta unde e Bawa. Se dumireste si ajngem cu bine la hotel. Cladirea frumoasa pe dinafara, dar nu intelegem de ce intrarea e pe la subsol. Ne lamurim a doua zi  cand vedem ca  la parter e Starbucks.

La receptie urmeaza iarasi faza cu birocratia  receptionera foarte draguta de altfel, avea si un sari fain, ne pune sa completam formulare si ne face poze.  Cica asa cer formalitatile guvernamentale…

In final avem cheia cu numarul 504 si  ajungem in camera. Nu e prea mare, dar are toate facilitatile necesare. 

Peretii despartitori par insa din hartie, auzim tot ce fac vecinii. Despachetam si incercam sa dormim in ciuda zgomotului facut de vecinii nostri, niste englezi galagiosi care-si faceau bagajul de plecare.

La lumina zilei Bawa Continental este chiar un hotel dragut, are 5 camere pe nivel , micul dejun  se serveste la subsol, e tip bufet din nou cu cele doua optiuni  mancare indiana / europeana. Diversitatea nu e prea mare pentru vegetariani avem doar fructe si un fel de mancare. Observam ca turistii indienii prefera european breakfast si adopta un comportament occidental.

La micul dejun facem planul pentru ziua de azi si hotaram sa inchiriem o masina cu care speram sa vedem cat mai multe din obiectivele pe care ni le-am propus.

Receptionerul ne  spune ca o masina  normala costa 1600 rupii, e OK stam in hol pana soseste cand avem surpriza ca masina normala e de fapt o masina mai mare cu un sofer mai sofisticat care e foarte incantat de engleza lui din care facem eforturi sa intelegem macar tot al doilea cuvant. Stabilim traseul si cu regret trebuie sa renuntam la insula Elephantina caci pentru vizitarea ei e necesara o intreaga zi. Soferul ne spune ca trebuie sa ne duca la niste malluri numite government emporium si ca e musai ca  asa e regula. Ma rog !

Cateva cuvinte despre Mumbai sau Bombay cum mai este cunoscut.

Numele de  Mumbai este dat orasului din 1996  cand edilii au hotarat sa-l denumeasca asa dupa zeita protectoare a orasului, Mumbadevi.

Orasul a fost infiintat in secolul II de catre koli, uramte de dinastii hinduse. Portughezii care au sosit in 1534 au denumit orasul Bom Bahai, adica golf frumos, l-au crestinat si l-au inclus in zestrea printesei Catherine care s-a casatorit in 1661 cu Charles al II lea. Si asa a devenit Bombay pamant englezesc. Guvernul Angliei l-a inchiriat de la rege pentru imensa suma de 10 lire si au infiintat Compania Indiilor de Est cea mai mare si prospera societate comerciala din istorie. In prezent Mumbaiul este ceea ce a fost de la inceput un oras comercial care atrage ca un magnet oamenii din toata India. Asa a luat nastere cea mai mare mahala Dharavi  unde s-a filmat un fil premiat Slumdog Millionaire, de fapt peste 55 % din populatia Mumbaiului locuieste in mahalele sau localitati limitrofe sarace.

In prezent Mumbaiul este format din 8 districte importante  si are 33 milioane de locuitori inclusiv suburbiile. Acest lucru este evident, cand iesi in strada esti gata inrolat  in regimentul pietonilor pe trotuarele nu prea grozave, vecin in fata/ spate si la stanga si la drepta ca in armata. Circulatia este infernala, masini, autobuze, tuk-tukuri si tot ce se misca pe rotii in ambuteiaje nesfasite, clacsoane cat incape si zgomot infernal.

Simtim ca pentru noi  deja e prea mult ! Am mai fost in orase asiatice superpopulate, dar inca nu am vazut asa ceva.

Primul  obiectiv e Dhobi Ghat  – cea mai mare spalatorie umana din Mumbai aflata in zona Mahalaxmi. In fiecare zi sute de oameni spala hainele murdare ale Mumbaiului in 1026 de bazine deschise. La oprire esti asaltat  de tot felul de vanzatorii ambulanti care iti ofera orice numai sa vanda ceva. Apoi de sus  vezi bazinele de beton in care se spala hainele Mumbaiului. Se spune ca  aici lucreaza 5000 de oameni, nu stim  nu vedem decat cativa si multe case de mahala.

 

Urmeaza  Victoria Terminus – Chatrapati  ShivajiTerminus, gara centrala din Mumbai care este declarata  monument arhitectural protejat de UNESCO. Construit intre 1853 si 1887 in stil gotic influentat de stilurile victorian, islamic, hindu,  Victoria Terminus  este impunatoare, exuberanta si inundata permanent de mii de oameni. Cladirea e masiva si frumoasa atat in exterior ca si in interior. Sala cu ghiseele de cumparare a biletelor pastreaza inca atmosfera victoriana, in schimb peronul este modernizat.

  

 Trenurile sunt mult mai late decat ale noastre si locomotivele  par mai puternice. Interesant este ca exista un vagon numai pentru femei pentru ca acestea sa poata calatorii in siguranta. Imaginea cu oameni atarnand din trenuri sau pe acoperisuri nu este un mit se intampla in fiecare zi. Azi e sambata si nu e chiar asa de aglomerat. Ne intoarcem la masina si soferul ne spune ca mergem in Colaba spre Gate of India.

Langa ea  sunt si alte obiective: Universitatea, Curtea de justitie, Posta, etc. pe care le admiram din mers.

Pe drum vedem café Leopold unde a avut loc atentatul terorist al packistanezilor, soferul  ne spune ca a fost groaznic, multi au murit si multi erau raniti , sa nu mai spunem de pagubele materiale. In iuresul aglomeratiei observam doi indieni care au doua capre pe care le transporta in cel mai normal mod pe motocicleta. Orice e posibil in Mumbai !

Gate of India  este simbolul Mumbaiului, a fost construita in anul 1911 in cinstea venirii regelui George in India. 

Soferul parcheaza in apropriere in fata unui emporium unde intram si ascultam tirada unui vanzator  care vrea sa  ne vanda  o esarfa  cu 50 euro si care la noi e 40 de lei.

Scapam de el si mergem spre Gate of India. Aici e multa lume, accesul este controlat, odata intrati pe esplanada  suntem asaltati de vanzatori ambulanti. Acelasi  sentiment l-am avut cand am vizitat piramidele in Egipt cand vanzatorii arabi  te trageau de maneca de nu pputeai sa savurezi momentul.

De pe esplanada se vede si impunatorul hotel Taj si promenada pe malul marii.  Celebritatea lui se datoreaza d-lui JN Tata care l-a construit in 1903 intr-un amestec de stiluri gurajat si reneaissance pentru ca el nu dorea sa intre intr-un hotel european. Recent Hotelul Taj Mahal a fost scena unui atac terorist soldat cu victime .

Vizitam si Narimar Point plin cu zgarie nori unde si au sediul cele mai mari si importante banci si firme, dar  unde este si o frumoasa promenada pe malul marii.          

 

Malabar Hill in schimb e mult mai select, aici locuiesc bogatasii si ni se spune ca si terenul este foarte scump. 
Tot aici gasesti unul din putinele colturi verzi din Mumbai  gradina Hanging Garden si Kamala Nehru Park, cam modeste, dar in schimb pline de oameni si elevii dornici sa scape de hartuiala orasului. Un pic mai incolo este Banganka Tank  de care e legata o legenda, se spune ca aici este mijlocul pamantului si ca locul a fost stabilit de Zeul Rama cand a tras cu arcul.

 

Deja suntem obositi, asa ca hotaram sa ne intoarcem la hotel sa gasim un restaurant sa luam un pranz si o cina comasate si sa vizitam apoi plaja din Juhu.

Mancam la un restaurant din aproprierea hotelului care din strada ziceai ca e gol inauntru. Cand intram era plin ochi de localnici, un indicator sigur ca mancarea e buna si proaspata. Chelnerul ne conduce la o masa de 2 persoane si comandam mancare autentic indiana, foarte buna si ieftina.

Apoi mergem pe Chowpatty Beach si suntem uimiti. E plin de lume, m-am vazut niciodata o plaja atat de aglomerata. Fiind seara o parte din lume pleca, alti ramaneau sa admire apusul soarelui. Vanzatori ambulanti de jucari, bolaoane, ceai sau gusturi ne imbie la tot pasul. 

  

 

Mai sunt si femei care se ofera sa-ti faca tatuaje cu hena “ very cheap m’am”. Refuzam politicos, dar ferm si ne gasim un loc de unde privim si noi apusul de soare. Suntem acostati de o cersetoare care e nemultumita de maruntisul oferit, spera bancnote…

Ultima zi in Mumbai este destinata vizitarii Parcului National Sanjay Gandhi si cumparaturilor.

Cum ieri nu am fost deloc multumiti de soferul recomandat de receptia hotelului, hotaram sa gasim noi unul pe strada, asa ca dupa micul dejun plecam spre Borivali, nestiind ca acesta este la 16 km. Dupa mai multe incercari esuate ne intelegem cu un sofer hindu sa ne duca pana acolo pentru 500 rupii. El insista sa-l angajam pentru toata ziua si sa ne duca si el hai hui, insa dupa experienta de ieri suntem circumspecti si ii spunem ca noi mergem sa vizitam parcul si daca ne asteapta o sa platim si returul in Juhu.

Pe drum  spre Borivali vedem ca zona suburbana este foarte dezoltata, un amalgam de blocuri noi langa case vechi, depozite si supermarketuri, am trecut chiar si pe langa un Metro. Autostrada NH 8 cu 4 benzi este impecabila, trebuie sa recunoastem ca indieni au drumuri foarte bune, asa ca drumul dureaza cca 40 min.si ajungem la Sajay Gandhi Park. Ca peste tot lume multa, harmalaie, unii intra pe jos altii cu masini personale, ba poti si sa inchiriezi o masina daca vrei. Aflam ca cei 105 km patrati nu pot fi vizitati intr-o zi chiar cu masina sau autobuzul asa ca alegem sa vedem pesterile si apoi mai vedem in functie de timpul disponibil.

Cum ieri am tot stat cu fundul in masina, am hotarat sa facem pe jos cei 6 km pana pesteri. Drumul a fost placut si chiar l-am facut intr-o ora si cincisprezece minute, acceptabil avand in vedere caldura din jungla. Drumul urma firul unui rau si am intalnit grupuri de maimute, femei care vindeau fructe proaspete si un mic catun de 3-4 case ale localnicilor.

 

 

Pesterile budiste Kanheri caves au fost locuite din secolul I i.e.n. pana in secolul X e.n.109 pesteri au fost scobite in bazaltul muntelui rezultatul acestei munci de Sisif sunt  chiliile spartane ale calagarilor cu loc de studiu si  un pat, sali de reuniune cu stalpi imensi care contin si o stupa si un altar budist. La intrare sunt imense statui budiste si basoreliefuri. Mai sus pe deal sunt canalele de colectare a apei si rezervoarele de apa. Toate acestea demostreaza ca aici a fost un important centru de studiu si meditatie budist . Am admirat munca si tenacitatea extraordinara a acestor calugari, precum si modul de organizare a asezamantului. Suntem incantati!

Ne intoarcem cu un autobus si constatam ca indienii sunt civilizati stau la coada la urcare.

Urmatoarea oprire este la statia minitrenuletului care face un tur printr-o zona a parcului. In gara Krishnagiri  asteptam trenuletul care e plin ochi si facem si noi o tura. 

 

Ne simtim din nou copii, cred ca e mult timp de cand nu ne-am dat cu asa ceva. Ne uitam la ceas, e 15:30, prea tarziu pentru a vizita si alte atractii cum ar fi parcul de animale, mai ales ca trebuie sa facem si cumparaturi, fiind ultima zi in India. Mergem spre iesire si suntem curiosi daca soferul Yadav ne mai asteapta, era acolo si ne spune” You stay so long”. Stim si noi ca e greu sa supravietiesti in Mumbai, sunt mult prea multi, ne intrebam si noi unde lucreaza atatia oameni, ni se spune in transporturi, servicii, turism, etc, dar totusi faptul ca Jadav a asteptat la usa parcului national peste 6 ore fara sa faca si alta cursa dovedeste faptul ca aici cainii nu umbla cu covrigii in coada. Pentru ca e un sofer bun si simpatic dam si datele de contact pentru cei care vor sa faca tururi prin Mumbai: numele Mahendar Jadav tel. 09870140155.

E Ok, e un tip simpatic, este de acord  sa ne duca la o piata de fructe unde chiar ne ajuta si se tocmeste cu vanzatorul , care vazand ca noi vrem sa cumparam mai mult , in loc sa scada pretul, la fiecare urmator articol ridica stacheta. Noi radem oricum ne-au ramas rupii multe pe care urma sa le cheltuim. Reusim sa cumparam un rucsac de fructe tropicale pe care sa le aducem acasa: cicu, rodi, guave albe si rosi, ananas si portocale. Mentionam ca nici un fruct care se vinde acasa nu are acelasi gust si savoare ca cele din pietele locale din Asia.

Ajungem la hotel, dar dupa ce lasam bagajele plecam la alte cumparaturi doar e ultima zi. In acesta excursie nu am dat importanta deloc cumparaturilor si iata ca acum cu cateva ore inainte de plecare umblam duminica seara pe strazi doar-doar vom gasi deschis un centru comercial.

Avem noroc, mai luam cateva ceva pe post de suveniruri si Dumitru chiar isi gaseste o pereche de ochelari profi care vor inlocui ochelarii pierduti cand  cu fuga de elefanti. La intoarcere strada e blocata de fani, aici locuieste un celebru actor de la Bollywood care iese pentru cateva minute sa-si salute fanii, poze, paparazzi si lume multa. Lumea rupe randurile si noi ne inregimentam in plutonul fanilor care ne petrec pana la hotel.

Suntem lihniti de foame asa ca mergem  la restaurantul Shin Sagar unde comandam pentru ultima data dosa cu sosurile insotitoare si ne rasfatam cu o specialitate de inghetata care cred a fost cea mai buna inchetata mancata vreodata.

La hotel aranjam bagajele, ne intindem in pat dar nu adormim, iar la 1.00 AM coboram la receptie facem check out si luam taxiul spre aeroport. Aici intrarea nu se face doar pe o usa, din cauza ca aeroportul e atat de mare si aglomerat exista mai mult de 10 intrari, fiecaruia din ele ii sunt alocate un numar de companii aeriene, noi cu Qatar eram la poarta G.

Este eficient, imediat dupa intrare sunt si ghiseele de check-in asa ca nu umbli ca besmeticul prin aeroport. Bineinteles ca iarasi ne-am lovit de faza cu supercontrolul, cu complelatul de formulare si cu cozile. Am trecut cu bine si am asteptat cuminti zborul de 9 ore de intoarcere, cu escala la Doha.

La intoarcere timpul a fost aliatul nostru am sarit cateva ore din cauza fusului orar si am ajuns la Budapesta la 11:45 conform programului. La iesire deja ne astepta soferul de la Prezident Tour care ne-a adus la Cluj.  Acest drum ni s-a parut interminabil ploua marunt si pe alocuri era si ceata insa soferul a fost foarte bun.

Acasa frig si umezeala! , dar suntem asteptati cu drag de mama si  cockerul nostru Joy care face ture de bucurie prin curte. Apucam sa montam steaua de Craciun Malayalam pe terasa, maine e Craciunul !

 

VI. IN LOC DE FINAL

Pana in momentul in care am ajuns la Mumbai ne gandeam serios ca India merita primul loc in topul excursiilor noastre, dar nu putem ignora ca si orasele mari fac parte dintr-o tara, asa ca aglomeratia si haosul din Mumbai  a declasat  India.

India e un subcontinent nu putem avea pretentia ca am vazut-o si mai ales ca am fi inteles-o in schimb putem spune ca am cunoscut oameni cumsecade si am vazut traditii  si obiceiuri deosebite care speram sa nu dispara odata cu occidentalizarea Indiei. 

Unul din lucrurile care ne-au frapat a fost mentalitatea tinerilor inainte de casatorie. Desigur am stiut, casatoriile sunt aranjate de parinti in scopul protejarii intereselor familiale, dar discutand cu barbatii pe care i-am intalnit, acestia ne-au spus ca ei nu si-au facut nici o clipa problema ca pana la 25-27 nu au prietene, ca nu merg si nu se destrabaleaza ca occidentali, ei asteptau ca familia sa le prezinte sotia perfecta. Desigur ca nu exista o obligativitate de a te casatorii cu o anumita persoana, baietii pot sa declare ca nu le place fata si parintii vor alege alta fata.

Absolut toti cei cu care am vorbit despre acest subiect ne-au spus ca isi iubesc sotiile alese de parinti si sunt fericiti. Ce diferenta fata de tarile vestice !

Daca intervin certuri sau neplaceri intre sotii, sotul se plange mamei lui si aceasta fiind cea care a ales mireasa trebuie sa rezolve conflictul. Deci in societatea indiana nu prea exista certuri intre soacra si nora, ele se sprijina reciproc pentru prosperitatea si armonia familiei.

India care e recunoscuta de occidentali ca  leagan al spiritualitatii s-a schimbat, ofera cel mai pragmatic exemplu de materialism si asta in special in orasele mamut cum e Mumbaiul.

Absolut  toti  sunt guvernati de interesul banului, inclusiv in locurile  religioase. Oare  unde sunt  oamenii sfinti ai Indiei? Nu am vazut nicaieri oameni cu margele in mana care sa se roage, din contra in preajma templelor oamenii asa zisi sfinti fug dupa tine sa-ti ofere binecuvantari pe bani.

Pana la urma coloniasmul englez a lasat o mostenire  negativa: snobismul si infumurarea indianului ajuns, care  adopta obiceiuri occidentale de la toast & butter la micul dejun  la  limba vorbita care e impanzita de nenumerate cuvinte in engleza cu un rezultat infiorator care facut posibila aparitia unei noi limbi: “broken hindi-english”, dificil de perceput.

Totusi Kerala  staul cel mai mic din confederatia Indiei are farmecul ei, merita vizitata!

Un mare atu sunt oamenii care sunt extrem de amabili, toleranti, dornici sa se imprieteneasca cu tine, sa te cunoasca si ocazional sa te atinga. Te vad pe drum si-ti fac cu mana,  de departe, fara alte pretentii, doar bucurosi ca treci pe acolo.

 

Aici ne-am reconectat la ritmurile naturii, feriti de schimbari si provocari si am admirat  frumoase plantati de ceai, am avut plaja cea mare buna si am facut baie in marea cea mai calda, prin amabilitatea d-lui Austin am vizitat canalele neturistice “Backwaters” pline de farmec si nealterate de civilizatia moderna, un loc intradevar autentic cum sunt si localitatile mai mici care si-au pastrat autenticitatea si modul de viata traditional.

Cazarile, transportul si mancarea: totul e civilizat in conditii de igiena similare Romaniei, dar cu mult mai multa diversitate si cu un stil propriu inconfundabil care ne face intradevar sa spunem INCREDIBLE  KERALA!

Putem spune ca a fost o vacanta foarte frumoasa de care ne vom aminti cu placere!

Topul tarilor din Asia, vizitate de noi arata cam asa:

1.Indonezia            - tara surprinzatoare

3.Thailanda            – tara oamenilor zambareti

3.INDIA                  – INCREDIBLE KERALA- TARA  OAMENILOR CUMSECADE

4.Sri Lanka            - tara peisajelor deosebite si a oamenilor linistiti

5.Insula Borneo      - locul naturii virgine si a oamenilor care traiesc in armonie

6.Malaezia             - tara verde si a oamenilor discreti

7.Cambodgia         – tara 1 dolar si a oamenilor prietenosi

8.Vietnam             - tara frumusetii ascunse si a oamenilor agitati

9.Singapore           -tara curateniei si oamenilor constinciosi

10.Hong Kong        - tara businessului si a regulamentelor

Cristina si Dumitru

 Decembrie 2013

Contact: dumitru.nemes@btrl.ro / royrip@clicknet.ro